Acasa Manastiri Harta Contact



Spre deosebire de alte meleaguri moldovene, mentionate documentar cu mult înaintea construirii unor biserici si manastiri pe cuprinsul lor, Putna, ca toponimic sau hidronimic din vechiul tinut al Sucevei nu este mentionata în nici un document anterior fundarii manastirii cu acelasi nume, respectiv, anului 1466. Apare frecvent, în schimb, cealalta Putna, din tinutul Vrancei, mai cu seama în documentele de la Alexandru cel Bun, dar si de la unii dintre urmasii sai. Constatarea nu poate impune totusi concluzia ferma ca zona situata pe valea Putnei, un pârâu montan care izvoraste de sub Obcina Mare si aluneca repede spre apele calme ale Sucevei, întâlnindu-le în dreptul satului Laura, a fost total nelocuita pâna la mijlocul veacului al XV-lea. Dimpotriva, numeroasele biserici atestate în primele decenii ale acestui secol pe locuri din imediata vecinatate a Putnei constituie tot atâtea marturii ca zona respectiva cunostea, înca de pe atunci, o remarcabila viata religioasa si ca Stefan cel Mare s-a conformat traditiei, construindu-si manastirea în preajma unei biserici mai vechi. Din uricul sau de la 15 martie 1490 rezulta ca pe vremea lui Alexandru cel Bun numai în tinutul Sucevei existau „cincizeci de biserici cu popii lor”, supuse Episcopiei de Radauti, dintre care, pe vremea sa, sase au fost „întoarse si închinate sa asculte de Manastirea (...) Putna, caci acele biserici si acei popi sunt din satele manastirii”. Ele erau, desigur, biserici parohiale, de sat, dar foarte aproape de Putna exista cu certitudine în primul sfert al veacului al XV-lea si o manastire. Aceasta este mentionata într-un uric din 18 august 1427 prin care Alexandru cel Bun îi miluia pe fratii Herman si Latcu, întarindu-le „ocina lor (...), unde este casa lor, la Voitinu, unde acesta iese din padure si din poiana si unde este manastirea lor si vechiul lor loc de cosit...”. Daca la aceste probe, riguros documentare, adaugam si traditiile privind existenta unei vechi manastiri pe actualul teritoriu al satului Laura, unde ar fi trait o vreme Daniil Sihastru, precum si pe cele referitoare la precedenta chiliei din valea Viteului si a unei bisericute de lemn care s-ar fi aflat chiar pe dealul Sionului, argumentele în favoarea fundarii acestei ctitorii într-o zona cu vechi traditii monastice se înmultesc simtitor. Sa ramânem însa la izvoarele istorice, în Letopisetul anonim al Moldovei, se spune ca dupa cucerirea Cetatii Chilia, în luna ianuarie 1465, Stefan cel Mare s-a întors cu toata oastea la Suceava, poruncind mitropolitului, episcopilor si tuturor preotilor „sa multumeasca lui Dumnezeu pentru ce i-a fost daruit lui...”. Nu se precizeaza aici cum anume trebuia sa se concretizeze aceasta multumire, dar, având în vedere importanta pe care o acorda voievodul însusi acestei victorii, este de presupus ca ea urma sa fie pe masura evenimentului. Lucrurile se lamuresc, de altfel, în Analele putnene si în Cronica moldo-polona, unde, imediat dupa relatarea izbânzii de la Chilia, se mentioneaza foarte lapidar ca la 10 iulie 1466 Stefan-voda a început sa zideasca Manastirea Putna, cu hramul „Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu”. Cercetarile arheologice din anii 1955-1956 au dus la concluzia ca în incinta Manastirii Putna nu exista urme de vietuire omeneasca „anterioare constructiilor în piatra din vremea lui Stefan cel Mare” si ca „la venire constructorii au defrisat terenul prin ardere, descoperindu-se deasupra solului viu o dunga de cenusa si carbuni, iar sporadic chiar trunchiuri de copaci carbonizati”. Cele mai recente cercetari de acest fel, efectuate în anii 1980 - 1982, ar putea conduce totusi la concluzia ca chiar pe actualul teritoriu al manastirii a existat o asezare monahala antestefaniana, deoarece spre latura sudica a incintei, linga temeliile casei domnesti construite de Stefan cel Mare, au fost descoperite câteva morminte, care, prin pozitia lor stratigrafica, ar pleda în acest sens. Din pisaniile si însemnarile unor manuscrise pastrate aici sau ajunse cu vremea prin mari biblioteci din lume rezulta ca, odata cu pornirea lucrului de catre Stefan cel Mare, au fost transferati de la Neamtu la Putna egumenul Ioasaf dimpreuna cu mai multi monahi, mesteri caligrafi si miniaturisti, care au procedat concomitent la organizarea scriptoriului manastiresc, copiind primele mineie si evangheliare necesare viitorului locas. Prezenta unui grup de calugari la Putna înca din faza fundarii bisericii reclama, fara îndoiala, o viata religioasa normala, conforma tipicului monahal, care, pâna la sfintirea noului edificiu, nu se putea desfasura decât la adapostul unor chilii improvizate si al unei bisericute de lemn, probabil mai vechi si foarte apropiate, în orice caz, numai dupa doua luni de la inaugurarea lucrarilor, Stefan cel Mare emitea un act în care vorbea despre manastirea sa de la Putna ca despre un fapt juridiceste constituit. Ne referim la uricul din 15 septembrie 1466 prin care voievodul facea cunoscut tuturor ca a cumparat de la fratii Stan, Jachim si Simion Babici, pe doua sute de zloti tatarasti, satul Jicovul de Sus, daruindu-l „cu toate hotarele sale vechi, cu câmpurile si poienile, cu muncelele, fânetele si izvoarele, sfintei noastre Manastiri Putna, unde este hramul Preasfintei si Preacuratei Maici a lui Dumnezeu si a Preasfintei ei Adormiri, pentru ca acest sat (...) sa fie Manastirii noastre Putna uric, cu tot venitul, neclintit niciodata, în veci”. Acesta este cel mai vechi document cunoscut care atesta Putna din tinutul Sucevei, ca toponimic, în general, si ca nume al manastirii de aici, mai cu seama, constituind, totodata, marturia celei dintâi danii pe care Stefan cel Mare o face slavitei sale ctitorii monastice. Daca ar fi sa calculam durata lucrului la biserica dupa intervalul dintre fundarea si sfintirea ei, ar însemna ca numai la acest edificiu s-a lucrat peste patru ani. în fapt, construirea bisericii a durat mai putin, ea fiind terminata - dupa toate probabilitatile - pe la sfârsitul anului 1469, dar expeditiile întreprinse de voievod în Transilvania pentru lichidarea lui Petru Aron, ca si invaziile tatare din anii 1469 si 1470 nu i-au îngaduit s-o sfinteasca decât la 3 septembrie 1470. Pâna atunci, domnul i-a mai daruit o jumatate din satul Maneuti si o vie de noua falci în hotarul Hîrlaului, diverse odajdii si carti, iar în ziua de 12 aprilie 1470 i-a facut danie somptuoasa cadelnita de argint aurit, decorata cu motive gotice, una dintre cele mai valoroase opere de orfevrarie româneasca medievala, comandata unui atelier transilvanean special pentru a servi la sfintirea marii sale ctitorii. Potrivit vechilor noastre letopisete, ceremonia târnosirii s-a constituit - ca si fundarea - într-un prinos de recunostinta adus Providentei, de data aceasta pentru victoria voievodului din 20 august 1470 împotriva tatarilor, într-o „dumbrava ce sa cheama Lipinti, aproape de Nistru”. La festivitate au participat însusi ctitorul si familia sa, boierii divaniti si o mare multime de credinciosi. Oficierea fastuosului serviciu religios a revenit unui impresionant sobor alcatuit din 64 de arhierei, preoti si diaconi, în frunte cu mitropolitul Teoctist al Moldovei, cu episcopul Tarasie al Romanului si cu arhimandritul Ioasaf, primul egumen al Putnei. Lecturând eronat o inscriptie de la Cetatea Alba, unii istorici au afirmat ca Manastirea Putna ar fi fost construita de un arhitect grec, numit Theodor, dar cercetarile ulterioare nu confirma asertiunea, demonstrând ca Stefan cel Mare nu a dispus niciodata de un asemenea arhitect. Conceputa ab initio ca necropola domneasca, manastirea a polarizat mereu atentia voievodului, care a dezvoltat-o progresiv si a vizitat-o frecvent, prezenta lui fiind atestata aici chiar în ziua hramului din anul urmator sfintirii, când emitea un privilegiu pentru Manastirea Probota, „scris de credinciosul sau boier, pan Toma logofat, la Manastirea Putna, în anul 6979 (= 1471), luna august, 15”, ceea ce înseamna ca obisnuia sa rezideze uneori aici. Faptul reclama, desigur, amenajari speciale. Din continutul unei vechi si mult discutate inscriptii, care s-a pierdut în a doua jumatate a veacului trecut, rezulta ca Stefan cel Mare si-ar fi construit o locuinta domneasca la Putna în anul 1473. Transcris si publicat în 1862, cu evidente erori, de catre ieromonahul Sevastian Georgiescul, textul acestei inscriptii disparute nu ne ofera, din pacate, certitudinea informatiei. Iata continutul sau în transcrierea citata: „Binecinstitorul domn al Tarii Moldovei, nepotul lui Alexandru Voievod si fiul lui Bogdan Voievod, din coroana sfintita a lui Dragos Voievod, Io Stefan Voievod si-a facut locuinta siesi în Manastirea Putnei, în anul 6981 (=1473), luna mai”. Câteva lucruri sunt sigure totusi: ca ieromonahul-epigrafist nu a inventat inscriptia, ci numai a transcris-o gresit; ca nu partea de text privind construirea de catre Stefan a unei locuinte la Putna, în anul 1473, este suspectata de erori, ci intitulatia, sau, mai exact, partea introductiva referitoare la descendenta lui Stefan cel Mare din Dragos-voda; ca ridicarea unei locuinte domnesti la Putna, în vara anului 1473, apare ca un fapt perfect verosimil si, în sfârsit, ca citatul ieromonah nu a comis erorile semnalate transcriind pisania din 1559 a lui Alexandru Lapusneanu, care se afla si acum la Putna - asa cum a crezut Melchisedec, iar dupa el si altii - ci o alta pisanie, care a disparut într-adevar. Semnalând si regretând erorile, marturisind ca el însusi a cautat-o, dar nu a mai gasit-o, reputatul slavist Eugen Kozak intuia valoarea acestei inscriptii, presupunând ca daca lecturarea lui Georgiescul ar fi fost mai fidela, mai demna de încredere, ea ar fi prezentat un mare interes istoric, întrucât se afirma raspicat (ausdriicklich) în cuprinsul ei „ca Stefan cel Mare si-a construit la Manastirea Putna, în luna mai 1473, o locuinta domneasca proprie (ein eigenes furstliches Absteigquartier)”. Dincolo de controversele pe care le-a generat aceasta inscriptie, profund verosimila, repetam, în privinta locuintei mentionate, alte marturii, mult mai certe atesta ca la Putna s-a construit intens în perioada imediat urmatoare sfintirii. Subliniem în primul rând faptul ca cercetarile arheologice din 1955-1956, 1980-1982, au confirmat pe deplin existenta - în epoca lui Stefan cel Mare - a unei case domnesti la Putna, pe latura sudica a incintei, iar din pisania puternicului Turn al tezaurului, situat pe latura vestica, precum si din cea de pe fatada estica a turnului de intrare în manastire, aflam cu certitudine faptul ca la data de l mai 1481 actiunea de edificare a zidului perimetral, cu toate fortificatiile aferente, era încheiata. Lucrari de amploare, ele au cerut, neîndoielnic, timp si eforturi sustinute, îngaduindu-ne presupunerea ca ridicarea lor a fost impusa si urgentata nu numai de prezenta bisericii si, a chiliilor manastiresti, ci si de existenta casei domnesti de aici si de acumularea continua a unor impresionante valori materiale si spirituale între zidurile sale. S-a remarcat mai de mult ca „... un atare centru întarit putea sa faca fata pilcurilor de osti pradatoare, care nu arareori se abateau în incursiuni de jaf asupra Moldovei”, subliniindu-se, totodata, si importanta strategica a locurilor în care se construiau asemenea asezaminte fortificate, implicate frecvent în sistemul general de aparare a tarii. Dintr-un letopiset rusesc aflam, bunaoara, ca în timpul campaniei din 1497, Stefan cel Mare si-a adunat oastea „în munti, în locuri strâmte si de nepatruns, unde îsi avea si manastirea sa iubita, numita Putna, si acolo a stat de paza cu mare întarire, cu toata ostirea tarii”. Se stie, de asemenea, ca, înca din aceasta faza a începuturilor, s-a trecut aici la organizarea unui atelier de broderii în care se lucra cu fir de aur si argint, cu matasuri scumpe si pietre pretioase; a unui scriptoriu de reputatie sud-est europeana, pentru care se aduceau foi de pergament si hârtie filigranata din apusul Europei; a unor ateliere de orfevrarie si ceramica etc., toate la un loc reclamând conditii de securitate sporita si spatii de lucru adecvate, care, neîndoielnic, tot în incinta manastirii au fost asigurate. Cum aratau aceste constructii si cum erau ele distribuite în perimetrul asezamântului sunt întrebari la care documentele istorice nu raspund, iar investigatiile arheologice, dupa cum vom vedea, cu toate ca au adus importante clarificari pâna acum, înca nu si-au spus ultimul cuvânt. Sunt frecvent atestate în schimb generoasele danii si privilegii pe care domnul a continuat sa le acorde veneratei sale ctitorii, sporindu-i considerabil averea, în urma lor, numai între anii 1470-1480, manastirea a dobândit, pe lânga mosiile anterioare, satele Balcauti, Ostrita, Tîrnauca, Jicovul de Jos, morile domnesti din târgul Siret, o moara pe Suceava, alta în satul Feredieni, un obroc anual de douasprezece buti cu vin, numeroase carti, odoare si odajdii bisericesti. Se înregistreaza în acelasi interval de timp si o importanta danie boiereasca, pe care o face marele vistier Ignatie, zis Iuga, în anul 1476, constituita din satul Siraiti de peste Prut, dintr-o cadelnita si un chivot, lucrate în argint aurit, dintr-o suta de zloti unguresti si o suta de oi, pentru a i se asigura vesnica pomenire lui si sotiei sale Nastea, precum si copiilor acestora. Manastirea se afla în plina ascensiune economica si spirituala, când asupra ei s-a abatut prima din seria grelelor încercari prin care avea sa treaca de-a lungul veacurilor. Dupa cum ne informeaza Letopisetele putnene, la 15 martie 1484, „în miercurea mare, la miezul noptii spre joi, a ars toata Manastirea Putnei, cu desavârsire”. In pofida precizarii de la sfârsitul acestei stiri, proportiile sinistrului sunt greu de stabilit, deoarece, în primul rând, zidurile de incinta, biserica, turnurile si alte constructii de piatra, prin însasi structura lor materiala, nu puteau sa arda „cu desavârsire”; apoi, unele broderii si manuscrise, care se aflau sigur la Putna în noaptea respectiva - cum ar fi, bunaoara, Acoperamântul de mormânt al Mariei de Mangop sau Leastvita scrisa de monahul Vasile în 1472 - au ajuns totusi pâna-n zilele noastre; rezulta, de asemenea, din pisaniile unor dvere, a caror executie s-a încheiat ori, dimpotriva, a început la putina vreme dupa incendiu, ca nu s-au întrerupt cu acest prilej toate activitatile curente din cadrul manastirii, ceea ce înseamna ca aceasta nu a fost distrusa întru totul, ci numai partial, avariile putind fi remediate ulterior destul de operativ. Noi danii continua sa ridice rangul social-economic al asezamântului, caruia voievodul îi mai întareste, pâna în 1490, satele Vicsani, Fratauti, Botasani si Climauti, de pe Suceava; Greci de pe Siret si Cozminul din tinutul Cernauti, la care se adauga „toate pietrele de ceara de la târgul nostru Siret”, propriile mori din aceeasi localitate si „vama cea mica de pe Suceava, ce este Ia Jicov”. Anul 1490 culmineaza cu cele mai importante danii si privilegii pe care le-a dobândit Manastirea Putna pâna acum. Printr-o serie de urice emise în zilele de 15, 16 si 17 martie, Stefan cel Mare îi închina 16 biserici cu preotii lor din tinuturile Suceava si Cernauti, recunoscând, totodata, egumenului de la Putna dreptul de a judeca preotii respectivi; îi întareste, de asemenea, satele: Voitin, „unde a fost casa lui Harman si a tatalui sau Iatco”; Clicicauti, pe Prut, la gura Derehluiului, în tinutul Cernauti; Macicatovti, pe Suceava, împreuna cu morile si cu manastirea din sat; manastirea de maici din Horodnic, împreuna cu satul Balasinesti de pe Suceava; acorda calugarilor putneni dreptul de a-si aduce în fiecare primavara si toamna câte trei care mari cu peste, fie de la Dunare, fie de la Prut sau de la Nistru, fara sa plateasca nici un fel de vama; întareste aceleiasi manastiri toata branistea (= mosia) din jurul ei, indicându-i urmatoarele hotare: ,,de la obârsia Laurei, pe obcina pâna la Faleau si pe Faleau în sus, pâna la cararea unde e groapa lui Alexe, la Sipot, de acolo pe obcina pâna la obârsia Sadaului, si pe obcina, pâna la obârsia Ruscai si la obârsia Seleatinei, iar de acolo la Suceava, la Sipot, de acolo la Pogoniste, apoi la casa lui Benea si apoi iarasi pe obcina la Arsuri si, pe obcina, la Dealul lui Timotei si, pe obcina, la Runcul lui Berchez, si iarasi pe obcina la obârsia Vetei si la obârsia Maleasei, de acmo la gura Putnei, unde se varsa în Suceava”. Prin aceleasi urice din 1490, domnul interzicea tuturor judecatorilor si globnicilor de a intra în vreunul din satele manastirii, iar protopopilor sau vornicilor oricarui mitropolit sa aiba vreo treaba cu preotii din satele ctitoriei sale, acestia din urma fiind obligati sa asculte numai de „acea sfânta manastire a noastra (...) si sa plateasca dare acolo si tot venitul ce se cuvine unui mitropolit de la popi”. Putna dobândeste astfel prerogative cvasiepiscopale, devenind cea mai importanta manastire din Moldova. Dupa diverse izvoare documentare, numai Branistea se compunea din muntii Bucovul lui Goian, Cornul, Sacalusul, între Pâraie, Gigeul, Dealul între Putne, Dealul Crucii, Dealul Sacarii, Magura, Gropile. Mintea, Jurovita, Tomnatecul, Bobeica, Tapul, Lucina, Moldova si Pofionistea, iar pe teritoriul ei s-au constituit cu vremea urmatoarele sate: Putna, Gura Putinei, Carlsbergl, Straja, Sadaul, Tomnatecul, Ulma, Seletinul, Ropocelul, Plosca, Sipotele si Moldova sau Sulita. La aceste imense domenii, Stefan mai adauga: în 1492, satul Stubeiul, pe Baseu, si „un loc din pustie pe cealalta parte a Podragai”; în 1501, satele Sinesti si Onicicani, la Cîrligatura; în 1502, Iezerul Cerlenul (Rosul), peste Prut, cu satul Balintesti si cu Selistea lui Manea, satele Scheia si Fraceni de pe Frumoasa, satul Fântâna Macisul de Unga Iezerul Cerlenul, un loc din hotarul Boistii, cu satul unde a fost Falcin, pe Frumusita, si un obroc anual de 150 de drobi de sare din ocna de la Trotus. Concomitent cu daniile de mosii si privilegii, voievodul si-a înzestrat necontenit necropola cu nepretuite comori spirituale, cu manuscrise miniate si ferecate, cu odajdii si odoare de o inestimabila valoare artistica, opere iesite din mâinile pline de har si atât de frecvent anonime ale „mult-pacatosilor monahi” de aici, cum ei însisi se autointitulau uneori, cu umilinta, în pisaniile splendidelor opere pe care le-au zamislit si care au dus faima Putnei atât de departe peste veacuri si hotare. În acest sens, pe buna dreptate, apreciaza unii cercetatori ca daca ar fi sa comparam rolul cultural al manastirilor de seama din epoca lui Stefan cel Mare cu institutiile moderne din vremea noastra, „Manastirii Neamtu i s-ar putea atribui titlul unei facultati de litere, pe când Manastirii Putna i-ar reveni gloria celei mai înfloritoare academii de arte frumoase din trecutul românesc”. Ea îsi merita din plin aceasta glorie nu numai prin operele pe care le-a creat, ci si prin artistii pe care i-a format în atelierele sale, o veritabila scoala în acceptia cea mai proprie a notiunii, înteleasa, deci, ca proces de învatamânt sistematic organizat. Este evident acum, în lumina celor mai recente cercetari, ca scriptoriul Manastirii Putna sau atelierele sale de broderie, de icoane si de orfevrarie nu erau numai centre producatoare de manuscrise, miniaturi, ferecaturi, broderii, icoane si alte obiecte de cult cu valoare artistica, ci si scoli în care se învatau mestesugurile respective, dupa anumite norme rezultate dintr-o îndelungata experienta. Mai mult, titlurile de retor, protopsalt, scholasticus, domesticus s. a., atribuite unor monahi ca Eustatie, Antonie si Lucaci, bunaoara, spre sfârsitul secolului al XV-lea si de-a lungul celui de al XVI-lea, atesta ca aici, alaturi de atelierele mentionate si de obisnuita scoala elementara, de gramatici, în care se învatau scrisul si cititul, pe greceste si slavoneste, functiona si o scoala de nivel mai înalt, de ars dictaminis, adica de retorica, asemanatoare acelor scliola latina din Europa apuseana si cu o programa de studii similara, care cuprindea cel putin retorica, logica, muzica psaltica si astronomia. Bazele acestei scoli au fost asezate, neîndoielnic, în epoca, înfloritoare sub toate aspectele, a marelui domn si se considera ca „ea este prima scoala medie din Moldova (...), în genul careia nu exista la acea epoca nici una în Balcani, cu exceptia Scolii patriarhale, din Constantinopol”. Dupa o viata de proportii epopeice, simtindu-si sfârsitul aproape, Stefan cel Mare emite la 2 februarie 1503, un nou hrisov, cu semnificatii testamentare, în care sunt recapitulate si reîntarite toate privilegiile Manastirii Putna de la întemeiere si pâna la data respectiva, dupa cum urmeaza: „în numele Tatalui si al Fiului si al Sfântului Duh, Troita sfânta, de o fiinta si nedespartita. Iata eu, robul stapânului meu Iisus Hristos, Io, Stefan voievod, din mila lui Dumnezeu, domn al Tarii Moldovei. Facem cunoscut, cu aceasta carte a noastra, tuturor celor care o vor vedea sau o vor auzi citindu-se, ca a binevoit domnia mea cu a noastra bunavointa si cu inima luminata si curata si din toata bunavoia noastra si cu ajutorul lui Dumnezeu, si am facut, pentru pomenirea sfânt-raposatilor înaintasi bunici si parinti ai nostri, si pentru sanatatea si mântuirea noastra si pentru sanatatea si mântuirea doamnei noastre, Maria, si pentru sanatatea si mântuirea copiilor nostri, si am întarit prin acest privilegiu al nostru toate privilegiile Manastirii Putnei, unde este hramul Adormirii Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu si unde este egumen arhimandritul si rugatorul nostru, chir Spiridon, oricâte privilegii are acea sfânta manastire pentru toate satele ei si anume pentru satele: satul Jicovul de Sus, satul Jicovul de Jos, satul Voitin, satul Maneuti, satul Balosinesti, satul Botasani, satul Vicsani, satul Macicatesti, satul Fratauti, satul Climauti, satul Ternauca - toate satele de mai sus sunt pe Suceava - si iarasi satul Balcauti, ce este linga târgul Siretului, si satul Grecii, pe Siret, tot lânga târgul Siretului, si, în tinutul Cernautilor, satul Cozmin, si satul Clicicauti si satul Ostrita, pe Prut, si satul Stubeiul, pe Basiu, si, la Cîrligatura, satul Sinesti si satul Onicicani, si, la Prut, o bucata de pamânt din hotarul Boistei, ceva mai jos de gura Boistei, si mlastina gârlei si satul Balintesti si iezerul Rosul si Selistea lui Manea, la gura Frumositei, si, pe Frumosîta, satul unde a fost Falcin, din jos de Andriiasi si, pe Frumoasa, trei sate, anume Farcenii, din Jos de Troian, si Scheii, la gura Frumoasei, si la Fântâna Macesul, ce se afla la capatul de jos al iezerului Rosul, care acele mai sus scrise sate si acel iezer Rosul au fost cumparate si date de noi acestei mai sus scrise sfinte Manastiri de la Putna; si apoi, pe Siret, satul Camenca, si satul Tomesti si satul Cupca, care aceste trei sate le-a dat la moartea sa, pentru pomenirea sa, raposatul Iurii Cupcici aceleiasi mai sus scrise Manastiri de la Putna; si înca doua sate în tinutul Cernautilor, anume satul Strointil si satul Urvicolesa, pe care tot la moartea sa si pentru pomenirea sa le-a dat aceleiasi sfinte Manastiri de la Putna raposatul Simca. Toate cele mai sus scrise, adica toate mai sus scrisele sate, cu toate hotarele lor vechi si cu tot venitul si cu toate câte au ascultat din vecii vecilor de aceste sate si au tinut la ele, precum sta scris în privilegiile de cumparatura si de danie, sa fie neclintite si nemiscate în veci mai sus scrisei sfinte Manastiri de la Putna. Si mai întarim noi prin acest privilegiu si celelalte privilegii ale aceleiasi mai sus scrise manastiri, date si scrise tot de noi, pentru viile din dealul Hîrlaului, pentru popi, pentru sarea de la ocna, pentru tigani, pentru branistea din jurul manastirii, pentru pietrele de ceara din târgul Siretului, pentru morile de pe Siret, aproape de târgul Siretului, pentru vama cea mica de pe Suceava, la Jicov, pentru gloabele din satele manastiresti, pentru prisaca de la Comarna, pentru majile de peste fara vama, asa cum e scris si dat în privilegii si neclintit pe veci sa fie acestei sfinte Manastiri de la Putna. Si, de asemenea, si de aici înainte, orice s-ar mai adauga si de la noi sau de la altcineva, asa cum se va da si se va scrie, si una si alta, neclintit si nemiscat sa fie acestei sfinte Manastiri de la Putna. Iar la aceasta este credinta domniei noastre, a mai sus scrisului, noi, Stefan voievod, si credinta preaiubitului fiu al domniei mele, Bogdan voievod, si credinta boierilor nostri: credinta panului Boldor vornic, credinta panului Steful, credinta panului Toader si a panului Negrila, pârcalabi de Hotin, credinta panului Eremie si a panului Dragos, pârcalabi de Neamt, credinta panului Sandru de la Cetatea Noua, credinta panului Arbure, portar de Suceava, credinta panului Clanau spatar, credinta panului Isac vistier, credinta panului Cozma Sarpe postelnic, credinta panului Moghila ceasnic, credinta panului Fruntes stolnic, credinta panului Petrica comis si credinta tuturor boierilor nostri moldoveni si mari si mici. Iar dupa viata noastra, cine va fi domn al tarii noastre, din copiii nostri sau din neamul nostru sau pe oricine îl va alege Dumnezeu sa fie domn al tarii noastre, Moldova, acela sa nu clinteasca dania si întarirea noastra, ci s-o întareasca si s-o împuterniceasca, pentru ca am cumparat cu banii nostri si am dat si am scris acelei sfinte Manastiri de la Putna. Iar cine ar vrea sa clinteasca dania noastra, acela sa fie afurisit de Domnul Dumnezeu si Mântuitorul nostru, Iisus Hristos, si de Preacurata lui maica, si de patru sfinti evanghelisti si de sfintii apostoli de frunte Petru si Pavel si ceilalti si de 318 sfinti parinti purtatori de Dumnezeu de la Nicheia si de toti sfintii care din veac au placut lui Dumnezeu si sa fie asemenea lui Iuda si blestematului Arie, si sa aiba parte cu acei iudei care au strigat asupra Domnului, Mântuitorul nostru Iisus Hristos, zicând: sângele lui asupra lor si asupra copiilor lor, ceea ce este si va fi în veci, amin. Iar pentru mai mare întarire a tuturor celor mai sus scrise, am poruncit credinciosului nostru pan, Tautul logofat, sa atârne pecetea noastra la aceasta carte a noastra. A scris Toader, la Suceava, în anul 7011 (1503), luna februarie, 2 zile”. Ne aflam, în fata ultimului document important emis de Stefan cel Mare pentru venerata sa ctitorie, act care le încununeaza apoteotic pe toate celelalte. La 2 iulie 1504, ineluctabilul apus de soare îsi arunca zabranicele mohorâte peste sufletul întregului neam. Slavitul erou închidea pentru totdeauna ochii, într-o marti, „în al patrulea ceas din zi”, cum se precizeaza pe acoperamântul sau de mormânt, dupa ce „domnise în Tara Moldovei 47 de ani si 3 luni”. Letopisetele putnene consemneaza evenimentul în stilul lor concis si exact, aratând ca „binecredinciosul domn Io Stefan voievod, fiul lui Bogdan voievod, a fost îngropat în manastirea zidita de dânsul, la Putna”, pe câta vreme Letopisetul anonim al Moldovei asociaza evenimentului si o serie de fenomene prevestitoare, sustinând ca „a fost în acelasi an, înainte de moartea lui, iarna grea si foarte aspra, cum nu fusese niciodata. Si au fost în timpul verii ploi mari si revarsari de ape si înnecuri din pricina apelor mari”, de unde se vede ca înainte de a coborî pentru totdeauna sub lespedea somptuoasa din gropnita Putnei, Stefan cel Mare urcase mai întâi în lumea nemuritoare a legendelor. Destinata a fi necropola domneasca, biserica Manastirii Putna fusese inaugurata, în aceasta postura, înca din luna decembrie 1477, când primea, pe latura stinga a gropnitei, trupul neînsufletit al celei de, a doua sotii a voievodului, doamna Maria de Mangop, nefericita coborâtoare din neamul împaratesc al Paleologilor. Au urmat apoi, pe rând: în 1478 mitropolitul Teoclist I, îngropat pe latura nordica, interioara, a pridvorului; în 1479, Bogdan, si în 1480, Petru, ambii fii nevârstnici ai lui Stefan cel Mare, îngropati sub o lespede comuna lânga mormântul Mariei de Mangop. Vechile anale si cronici moldovenesti afirma ca la 11 mai 1500 „a raposat roaba lui Dumnezeu, Maria, doamna lui Radul voievod si a fost îngropata în Manastirea Putna”, dar mormântul ei a ramas neidentificat pâna în prezent. Faptul ca la aceasta manastire se pastreaza totusi un acoperamânt de mormânt din a carui pisanie rezulta clar ca este al doamnei Maria, sotia lui Radu cel Frumos, mama doamnei Maria Voichita si, prin urmare, soacra marelui Stefan, constituie o dovada în plus ca aceasta a fost realmente înmormântata aici. Dealtfel, în pronaosul bisericii, pe dreapta, între mormântul lui Bogdan al III-lea si zidul dinspre gropnita, se afla acel mormânt enigmatic, marcat acum cu un fragment de lespede, care, prin pozitia sa, trebuie sa apartina unui membru al familiei domnitoare si pe care unii cercetatori mai vechi - pornind tocmai de la aceasta constatare - s-au grabit sa-1 atribuie lui Alexandru, fiul lui Stefan cel Mare. Despre acesta însa chiar Analele putnene spun ca a raposat la 26 iunie 1496 si ca a fost „îngropat în manastirea de la Bistrita, lânga strabunicul sau Alexandru voievod”, unde este, într-adevar, atestat. Opinam, în consecinta, ca ocultul mormânt de la Putna ar putea fi atribuit, cu destul temei, doamnei Maria Despina, sotia lui Radu cel Frumos. Potrivit celor mai sigure informatii, acestea sunt mormintele pe care le-a primit necropola putneana pâna la moartea lui Stefan cel Mare. Cortegiul înmormântarilor voievodale a continuat apoi cu doamna Maria Voichita, a treia sotie a ctitorului, asezata în 1511 lânga mormântul sotului ei; cu Bogdan al III-lea - Vlad, fiul lor, îngropat în 1517 pe latura sudica a pronaosului; cu Maria Cneajna, fiica lui Stefan cel Mare, asezata în 1518 lânga Bogdan al III-lea, fratele ei; cu Stefanita-voda, fiul lui Bogdan al III-lea, înmormântat, în 1527, pe latura nordica a pronaosului si, în sfârsit, cu doamna Maria, a doua sotie a lui Petru Rares, îngropata în 1529, tot în pronaos, lânga mormântul precedentului. Dupa aceasta data, inscriptiile de la Putna, vechile anale si cronici nu mai atesta nici o înmormântare domneasca aici. Petru Rares, cum bine se stie, îsi construieste în 1530 o necropola proprie la Probota, unde vor fi înmormântati el, doamna sa Elena si fiul lor Stefan. La fel vor proceda ulterior Alexandru Lapusneanu la Slatina, Petru Schiopul la Galata, fratii Movilesti la Sucevita si alti voievozi prin alte locuri. Daniile catre Putna se raresc, dar nu înceteaza cu totul sub urmasii imediati ai marelui voievod. Nicolae Iorga considera ca manastirea începe sa decada în aceasta vreme, deoarece analele domnilor nu se mai scriau acolo, ci la Probota si pentru ca „dupa mitropolitul David, mort la l aprilie 1509, nu se mai întâlneste multa vreme un mitropolit cu metania de la Putna”. Totusi manastirea continua sa traiasca înca vreo jumatate de veac pe vechile temeiuri asezate autoritar de ctitorul ei. Bogdan al III-lea îi face danii opt sute de zloti, odoare de pret, printre care si renumita Dvera de la 1510; Stefanita-voda îi reîntareste vechile privilegii si mosii de pe vremea bunicului sau, iar Petru Rares însusi îi sporeste averea daruindu-i, printre altele, satul Petrecanii pe Baseu si un clopot de mari proportii, denumit „Userul”, pastrat pâna în zilele noastre. La 8 martie 1536 însa un nou incendiu tulbura viata manastirii, producându-i importante stricaciuni, fara sa afecteze si biserica. Dintr-o însemnare pe un minei din secolul al XV-lea, aflam ca au ars atunci „casele domnesti, amândoua trapezele, bucataria, spitalul si camara”. Se trage astfel concluzia ca aici functiona, pe linga atelierele mentionate mai sus, si o bolnita, adica un spital manastiresc. Aceasta concluzie este întarita de existenta unei copii, facuta la Putna în 1543, dupa un tratat de medicina din secolul al XV-lea, scris în limba latina si intitulat Proemitatia quaedam ad medicinam spectantia (Unele consideratii privitoare la medicina), fapt în care unii cercetatori vad - pe drept cuvânt - dovada ca în scoala de aici se preda calugarilor, pe linga alte discipline, „si medicina dupa cursurile de medicina ale apusului Europei”. Vremuri grele au urmat, dar nu numai pentru Manastirea Putna, ci pentru întreaga Biserica Ortodoxa din Moldova, sub domniile lui Ilias Turcitul (1546 - 1551), Despot-voda (1561 - 1563) si Ioan-voda cel Viteaz (1572 - 1574), ultimul mergând cu masurile împotriva clerului pâna la confiscarea tuturor averilor manastiresti. Situatiile dificile create de ei au fost întrerupte binefacator de cele doua domnii ale lui Alexandru Lapusneanu (1552 - 1561 si 1564 - 1568), pe care îl aflam, dealtfel, nu numai ca donator al Manastirii Putna, ci si în postura de ctitor al unui edificiu de aici, care, din pacate, nu s-a pastrat, dar care este atestat de pisania acestuia, datând din 1559, încastrata acum în peretele estic al capelei de iarna cu hramul Sfintilor Apostoli Petru si Pavel. Sub domnia lui Petru Schiopul se revine complet la statu quo ante, Putna dobândind de la acest voievod noi proprietati, printre care satele Cuciurul, Plescentii si Staucenii, iar de la un oarecare Nicolas, grec din Cotnari, înca trei falci de vie. Un alt sat - Crasna - „ce l-au cumparat Filotei, episcopul Husului si l-au dat danie sfintei Manastiri Putnii” îi este întarit de Stefan al II-lea Tomsa în timpul primei sale domnii (1611 - 1615). Câtiva ani mai târziu, sub a doua domnie a aceluiasi voievod, o noua urgie se abate asupra marelui asezamânt putnean, provocând incalculabile si irecuperabile pagube întregului patrimoniu cultural-artistic românesc. Dupa cum rezulta dintr-o scrisoare adresata la 24 iunie 1622 de Stefan al II-lea Tomsa sfatului Bistritei transilvane, o ceata de tâlhari din acest tinut a pradat manastirea: „au spart usile si au stricat vistearele, luat-au averea, argintul si sculele manastirii toate, carile au fost facute de cei domni batrâni, si au muncit (= torturat) calugarii de i-au arsu si i-au taiat si le-au luat treizeci de cai si bani si covoare si alt tot ce au gasit”. Fara îndoiala ca si pe asemenea cai au ajuns unele odoare bisericesti de mare valoare si, mai cu seama, unele dintre cele mai pretioase manuscrise moldovenesti din secolele al XV-lea si al XVI-lea, în diverse colectii de peste hotare... În timpul primei sale domnii (1626 - 1629), Miron Barnovschi reîntareste egumenului de la Putna dreptul de jurisdictie asupra tuturor satelor apartinând acestei manastiri, fara sa adauge însa si altele pe lânga ele. Noi danii se înregistreaza, în schimb, sub domnia lui Vasile Lupu (1634 - 1653), al carui zel constructiv confera o noua stralucire arhitecturii moldovenesti, mai ales prin magnificele sale ctitorii de la Iasi. Acesta daruieste Manastirii Putna, în 1646, „mosia Sf. Onufrie cu biserica cea zidita”, mosie care mai apartinuse Putnei pe vremea „cînd era acolo biserica cea de lemn”. Tot el reîntareste în 1647 „muntii sfintei Manastiri Putna”, adica Branistea, dar, din pacate, sase ani mai târziu îsi va încheia prima domnie cu nefaste consecinte pentru biserica lui Stefan cel Mare de la aceasta manastire. Se stie ca în lunile aprilie-septembrie 1653, au loc luptele pentru domnie dintre logofatul Gheorghe Stefan, ajutat de munteni si transilvaneni, pe de o parte, si Vasile Lupu, ajutat de cazacii ginerelui sau Timus Hmelnitki, pe de alta parte. Potrivit unei asertiuni, cu acest prilej Vasile Lupu i-ar fi încuviintat lui Timus Hmelnitki sa devasteze Manastirea Putna pentru a cauta presupusele comori ale lui Stefan cel Mare. Desi asertiunea pare neverosimila, fapt pentru care însusi Neculce o relateaza în O sama de cuvinte si nu în Letopisetul propriu-zis, totusi domnul este aspru înfierat de cronicar: „Vasilie-voda, zice el, aproape de mazilie, au gresit lui Dumnedzeu, ca i s-au întunecat mintea spre lacomie, de au stricat Manastirea Putna, gândind ca va gasi bani, si n-au gasit. Si s-au apucat sa o faca de nou iarasi precum au fost, si nu i-au agiutat Dumnedzeu sa o faca. Ca au zidit-o numai din temelie din pamânt si pana la ferestri, si i-au luat Dumnedzeu domnia. Ca s-au sculat Gheorghie Stefan logofatul cu oaste asupra lui si l-au scos din domnie. Iar plumbul cu careli au fost acoperita Manastirea Putna i-au luat cazacii lui Timus, a ginerelui Vasiliei-voda, de l-au dus la cetate la Suceava, de au facut glonturi de pusca...”, învins, Vasile Lupu se refugiaza peste Nistru, iar Gheorghe Stefan se proclama domn al Moldovei. Timus Hmelnitki, grav ranit, moare la Suceava în ziua de 18 septembrie. Rezidirea monumentului continua, dar cu mari intermitente. Conform pisaniei slavone din pridvor, de deasupra usii care duce în pronaos, „aceasta biserica a înnoit-o Io Gheorghe Stefan-voda si s-a sfârsit în zilele lui Istrati Dabija-voda, în anul 7170 (= 1662)”, asadar, dupa aproape zece ani de la demolare. Dabija Voda emite chiar în anul încheierii reconstructiei un hrisov pentru a se lasa „foarte în pace casa si metohul sfintei Manastiri Putnii, ce are la târgul Siretului”, privilegiu care va fi reînnoit în 1669 de Gheorghe Duca, iar în 1701 si de catre fiul acestuia Constantin, între timp însa au loc mari tulburari în Moldova, pricinuite de ostenii dezlantuiti ai regelui Ioan Sobieski în vara anului 1691. „La Putna, scrie Nicolae Iorga, veni o ceata de cazaci, dragani si joimiri înhaitati cu dânsii si cerura sa li se dea în mâna turnul unde banuiau ca se afla bogatiile ascunse ale boierilor; nedându-li-se, el aprinsera manastirea si nu se învoira a o stinge cu „pustile de apa” ce aveau, de cât atunci când li se dadura cheile”. Ion Neculce sustine ca jefuitorii au luat atunci din turn numai averea boierilor si negustorilor, „iar a manastirii n-au luat nemica”, ceea ce, evident, este foarte greu de crezut. În primii ani ai veacului al XVIII-lea, Mihai Racovita-voievod absolva manastirea de plata oricarui tribut (1707), iar Antioh Cantemir îi scuteste vecinii din satul Cuciurul „de gorstina, desetina, conace, podvezi si de cai de olac si opreste starostelui de Cernauti, desugubinarilor si globnicilor intrarea în acel sat manastiresc, mentinând însa jurisdictiunea vornicului mare în cazuri de moarte de om”. Un nou sat - Ciudiul, din tinutul Sucevei - îi este facut danie, în 1707, de catre Maria comisoaia si Irina stolniceasa. Privilegiul de la Antioh Cantemir este reîntarit, ulterior, în mai multe rânduri, de Nicolae Alexandru Mavrocordat, respectiv, în anii 1710, 1712 si 1715. Cu a doua sa domnie, impusa de turci în toamna lui 1711, ca urmare a esecului moldo-rus de la Stanilesti, Nicolae Mavrocordat inaugureaza, mai întâi în Moldova, apoi si în Tara Româneasca, regimul fanariot. „Vremi grele, spunea Iorga, în care toata povara împaratiei turcesti slabite, scazute, putrezite, dar din ce în ce mai lacome, apasa pe umerii taranului român”. Desi au excelat, într-adevar, printr-un fiscalism apasator, în tendinta lor de grecizare a Bisericii românesti, domnii fanarioti ofera totusi acesteia felurite privilegii, încercând sa si-o aserveasca, fara a izbuti însa. Putna primeste noi danii si succesive reîntariri ale celor vechi, din partea lui Mihai Pacovita, a lui Grigore al II-lea Ghica si a lui Constantin Mavrocordat, iar de la un boier, pe nume Grigorie Apostol, biv-vel paharnic, dobândeste, în 1723, mosia Serpenii. Din pacate, un puternic seism produce în 1739 grave avarii atât bisericii, cât si zidurilor împrejmuitoare, fortificatiilor acestora si altor constructii din incinta, avarii carora li se adauga, la scurt interval, un nou jaf. Potrivit marturiilor oculare ale arhimandritului Vartolomei Mazareanu, relatate în Istoria pentru sfânta Manastire Putna, pe la sfârsitul lunii septembrie din acelasi an, parasind Moldova, moscalii au pradat si aceasta ctitorie, luând „toate dobitoacele si toate averile boierilor tarii, adapostite în puternicul turn manastiresc”. Imediat dupa ei, parasi definitiv tara si Mitropolitul Antonie, în locul caruia Grigore al II-lea Ghica, (eludându-i pe Ioanichie de Roman, pe Varlaam de Radauti si pe Teofil de Husi, toti trei episcopi pamânteni), numi „un grec învatat, dintre cei de pe lânga dânsul, pe Nichifor, calugarit la Neamt, poate anume pentru aceasta...”. Este primul din cei doi mitropoliti greci pe care a reusit sa-i impuna Moldovei regimul turco-fanariot de-a lungul întregii sale existente în aceasta tara (1711 - 1821) si despre care se afirma ca, în general, nu a fost un rau cârmuitor. Manastirea Putna a ramas însa nerestaurata în cei zece ani ai arhipastoriei sale (1740 - 1750), agravându-si treptat avariile produse de cutremurul din 1739, desi i s-au reînnoit si în acest rastimp, vechile privilegii. Împotriva mitropolitului strain si impus, episcopii, egumenii si boierii autohtoni au format în 1750 o coalitie care a determinat paretisirea acestuia, adica demisionarea sa. În acelasi an, la 13 noiembrie, este ridicat în scaunul mitropolitan al Moldovei Iacov Putneanul, una dintre cele mai luminoase figuri ale clerului român din toate vremurile, carturar si patriot, scriitor talentat si promotor de seama al emanciparii poporului prin instructie si educatie, spirit format în ambianta Putnei, la izvoarele marilor traditii ale vestitului asezamânt stefanian. Cum cu patrundere observa I.P.S. Teoctist, cel mai comprehensiv exeget al vietii si operei ilustrului ierarh, „Iacov Putneanul a stiut sa vâsleasca de asa fel, încât, preocuparile si stradaniile sale, închinate afirmarii ideilor de unitate nationala, de afirmare a constiintei de neam si de promovare a culturii românesti, îl aseaza la loc de frunte în galeria urmasilor lui Dosoftei”, meritul sau fiind cu atât mai mare, cu cât „Epoca luminilor, care pe plan european nu a întrunit, întotdeauna si pretutindeni, adeziunea slujitorilor Bisericii, a gasit în persoana ierarhului moldovean un aderent si înflacarat promotor al ridicarii oamenilor prin binefacatoarea lumina a învataturii”. Nascut la Radauti, în ziua de 20 ianuarie 1719, Iacov a intrat ucenic la Manastirea Putna în anul 1731, parcurgând rapid - gratie însusirilor sale spirituale - toate treptele ierarhiei monahale: în 1736 este ieromonah, în 1744 egumen al Putnei, iar în 1745, la numai 26 de ani, episcop de Radauti, continuând aici importanta activitate tipografica a predecesorului sau Varlaam, pe care o va dezvolta considerabil, mai târziu, la Iasi. Ajuns mitropolit al Moldovei si cunoscând îndeaproape tendintele domnilor fanarioti de a-si impune oamenii în fruntea Bisericii Ortodoxe Române si de a-si însusi averile manastirilor noastre, „închinându-le” Patriarhiei din Constantinopol sau Athosului, Iacov Putneanul convoaca la l ianuarie 1752, la Iasi, un sobor al episcopilor si egumenilor manastirilor neînchinate, hotarând respectarea cu sfintenie a vechilor pravile pamântene, care prevad alegerea vladicilor în Moldova numai din rândurile clerului autohton. „Cuvine-se dar, glasuieste aceasta hotarâre, nu numai a pazi ori cine obiceiul tarei si al patriei sale, ca sa stee nemutat si necalcat, ci înca si aparatoriu cu toata taria sa sa fie asupra protivnicilor, ce sa ispitesc a calca obiceiul cel bun si de folosul tarei (...), care obiceiu din descalecatura tarei si pâna acum, asa s-au urmat si s-au pazit si niciodata altul strain nu s-au întâmplat sa fi fost primit la pastoria vreunui scaun, fara numai la veleat 1739...”. De aceea, se conchide mai departe, „atât soborul bisericesc cît si cel politicesc, de la mare pâna la mic” trebuie „sa stea cu totii ajutoriu dreptatii si obiceiului tarii si sfânta pravila a se calca nici de cum sa nu îngaduiasca...”. Semnificativ este faptul ca, pe acest document, imediat dupa semnaturile mitropolitului Iacov si ale episcopilor de Roman, de Radauti si de Husi, urmeaza iscalitura lui Calistru, egumenul Putnei, apoi semnaturile celorlalti egumeni si ieromonahi. Simptomul anunta renasterea spirituala a manastirii sub arhipastoria mitropolitului Iacov, o noua epoca de stralucire care va readuce slavita ctitorie monastica a lui Stefan cel Mare în prim-planul istoriei culturale românesti din secolul al XVIII-lea. Carturarul patriot, autor al unor importante lucrari cu mesaj iluminist, scrise si tiparite în limba româna, printre care amintim în mod deosebit un Bucvar, adica un abecedar, considerat „prima tiparitura de acest fel pe pamântul tarii noastre”, face numeroase danii manastirii în care îsi avea metania, acordându-i totodata privilegii supreme. Astfel, în ianuarie 1756 emite o scrisoare, semnata de toti arhiereii si egumenii Moldovei, „pentru sfânta Manastire Putna, precum sa fie însasi stapânitoare la locurile ei si sa fie sloboda si în volnicia sa, iara sa nu fie metoh (subordonata) nici mitropoliei, nici nimanui”. întarita cu „strasnic blastam” împotriva oricarui atentator la neatârnarea Putnei, aceasta scrisoare este urmata, în acelasi an, de recunoasterea vechilor privilegii ale manastirii si de acordarea altora noi din partea lui Constantin Racovita, iar în 1757 de un nou înscris prin care mitropolitul Iacov blagosloveste „pe prea cuviosul archimandrit chir Vartolomeiu Mazerenul, cum si pe cuviosul igumen chir Calistrat, ca la dumnezeiestile slujbe sa slujeasca cu nebedernita, cu cruce de piept si cu cârja archimandreasca (...). Si înca cuviosul archimandrit sa aiba voie a sluji si cu archimandreasca mitra ce se afla la numita manastire”. Toate aceste prerogative - pe care egumenii si arhimandritii de la Putna le avusesera „din ceput” - constituie însemnele distinctive ale rangului episcopal, sub acest aspect manastirea devenind din nou „cea mai întâi, cap tuturor manastirilor pamântului Moldovei, singura de sine stapânitoare, nicairea supusa...”. La data urcarii lui Iacov Putneanul în scaunul mitropolitan al Moldovei, Manastirea Putna cazuse aproape în paragina. Starea sa de atunci rezulta dintr-o însemnare a lui Vartolomei Mazareanu asupra lucrarilor întreprinse aici de vrednicul ierarh în anii arhipastoriei sale (1750 - 1760): „...Deci si acum în zilele noastre, preosfintitul parintele nostru chir Iacov, mitropolitul Moldovei, vazând aceasta sfânta manastire de tot fiind învechita si toate zidurile din prejurul ei rasipite si de tot parasite, si fiind preosfintia sa fiu închinat acestei sfinte manastiri, umilindu-se s-a umplut de râvna si dorinta sufleteasca si s-au apucat cu toata osârdia si silinta sa de înnoirea acestei sfinte si dumnezeiesti manastiri (...) s-au apucat de zidul ograzii, cel din prejurul manastirii (...) si l-au tencuit si l-au varuit frumos. Iara clopotnita fiind crapata si plecata foarte si întru mare primejdie de cadere, au sapat groapa mare pâna în temelie, întru care puind multime de piatra, au zidit picior foarte teapan si o au îndreptat. Asijdere trapezarea si cu pivnitele fiind de tot rasipite si de tot parasite de multi ani, s-au apucat de însele si au curatit pivnitele si le-au facut toate de iznov noao. Biserica cea de sus, Hramul sfintilor apostoli Petru si Pavel, împreuna cu chiliile si cu cerdacul lor si trapezarea cu toate vasele ce sunt într-însa, de arama si de cositoriu, si pitaria si cuhnea si beciurile. Aceste toate preosfintia sa din temelie de iznov nou le-au prefacut, fara de alte mosii si vii si odoara ce au dat preosfintia sa acestii sfinte manastiri, si nici la unul dintru aceste lucruri bune ce-au facut preosfintia sa întru aceasta sfânta manastire, pentru multa smerenia sa n-au priimit sa i sa scrie numele sau, ca sa se stie dupa vremi de cine sunt înnoite si facute”. Din alte surse stim ca „biserica cea de sus”, adica paraclisul Sfintilor Apostoli Petru si Pavel, de pe latura de vest a zidului de incinta, ca si chiliile pentru calugari si egumen au fost construite de Iacov Putneanul din lemn. Aparator fervent al demnitatii patriei, al poporului ofensat si estorcat prin constrângerile unui regim fiscal excesiv, neînfricatul ierarh trebuia sa ajunga, fatalmente, în conflict cu domnii fanarioti. Luând act de framântarile si protestele taranimii împotriva „urâtei dajdii a vacaritului, o rea pricinuitoare de mare stingere si stricaciune tuturor de obste”, mitropolitul izbuteste a-l îndupleca pe Constantin Racovita sa desfiinteze odiosul bir, convocând imediat un sobor de vladici si de preoti care, la l martie 1757, condamna si afuriseste pe oricine ar încerca sa-1 mai reintroduca. Si pentru ca urmatorii domni, Scarlat Ghica (1757 - 1758) si, mai cu seama, Ioan Teodor Callimachi (1758 - 1761) i-au pretins insistent sa ridice blestemul, Iacov Putneanul s-a vazut silit, în 1760, sa-si ceara paretisirea, luându-si, cum singur spunea, „ziua buna de la domn si de la toti boierii pamântului, zicându-le: iata ca m-am lepadat si de mitropolie si de cinste si de toate ale acestei lumi, numai focul juramântului sa nu-l iau în cap si în suflet...”. Se retrage în acelasi an la Putna, continuându-si aici marea opera de înnoire si înaltare spirituala a vechiului asezamânt, pâna la sfârsitul vietii sale (1778). Consolideaza zidurile bisericii, reconstruieste în stil baroc tamburul turlei de pe naos, repara acoperisul, înlocuieste pardoseala, reface clopotul cel mare, zis Buga, deoarece se dogise, si face un iconostas nou, cel care poate fi vazut si astazi. Potrivit unui Catastih întocmit de el, la 20 ianuarie 1764, numai pâna la aceasta data „cheltuiala toata cita au facut cu toate înnoirile si daniile în numita manastire au cuprins 10.351 de lei si 11 bani, deosebit de alte lucruri ce au mai dat ...”. Suma reprezinta „dreapta lui agonisita, cu osteneala si stradanie înca din copilarie”, dar la ea s-au mai adaugat, pe parcurs, diverse ajutoare de la Constantin Racovita, milosteniile credinciosilor, contributiile episcopilor de Roman si de Radauti, ale starostelui de Cernauti si ale unor ieromonahi etc. Se stie, de asemenea, ca pentru a-i restitui monumentului stralucirea de odinioara, Iacov Putneanul a recurs, la un moment dat, si la comorile aflate în mormântul lui Stefan cel Mare, care a fost deschis, în urma unei delatiuni, la 19 februarie 1758, de catre Dumitru Lascarache, ispravnicul Sucevei, dar cu avizul si ordinul expres ale lui Scarlat Ghica-voda. Astfel, pe lânga semnificatia renasterii din sine însasi a ctitoriei, amanuntul acesta ne ofera si dovada peremptorie ca, în pofida tuturor vicisitudinilor istoriei, mormintele voievodale de la Putna nu au fost pradate nici de cazacii lui Timus Hmelnitki, la 1653, cum se afirma frecvent, si nici de alti profanatori anteriori sau ulteriori acestora, pentru ca, altminteri, ar fi greu de crezut ca vreunii din ei au procedat la desfacerea lor, cu gânduri necurate, si au lasat neatinse totusi podoabe de aur si argint, pietre pretioase si foarte numeroase margaritare. Concomitent cu aceste lucrari, Iacov Putneanul ar fi initiat, organizat si condus aici, în colaborare cu arhimandritul Vartolomei Mazareanu, carturar de seama, scriitor si traducator fecund din limbile slavona si rusa, mai multe forme de învatamânt, printre care „o scoala superioara de teologie pentru pregatirea clerului din Moldova si o Academie duhovniceasca dupa modelul Academiei duhovnicesti a mitropolitului Petru Movila de la Kiev, al carei mod de organizare si functionare, atât Mazareanu, cât si confratele sau Calistru, ieromonahul Putnei, îl cunoscusera în 1757, cu prilejul unei calatorii la Pecerskaia Lavra din capitala Ucrainei. Data înfiintarii acestor scoli fluctueaza de la exeget la exeget. Unii sustin ca în 1774, arhimandritul Vartolomei Mazareanu ar fi scris unui ucenic, în calitatea sa de „îndireptatoriu scoalelor domnesti, episcopesti si monastiresti ale Moldaviei”, informîndu-l ca vladica Iacov „a deschis în chiliile de la obstejitia Putnei o Academie Duhovniceasca, aidoma dupa chipul aceleia de la Chievul ucrainitilor den sfânta Lavra Pecersca”, ceea ce ar însemna ca, în 1774, Academia exista, functionând paralel cu vechea scoala de la Putna, care pregatea ucenici din rândul carora noua institutie de învatamânt îsi recruta, probabil, elevii. Într-un cuvânt, Manastirea Putna traia din plin acum o intensa viata spirituala, ale carei directii fundamentale vizau promovarea unor idei moral-politice si sociale noi, iluministe, transpunerea în limba româna a imensului tezaur literar-religios, care circulase mai înainte în limba slavona, si constituirea unei literaturi istorice, morale si religioase autohtone, originale. Mentorul acestor directii majore în activitatea culturala de la Putna a fost proin-mitropolitul Iacov, iar cel mai fecund si mai talentat reprezentant al lor a ramas Vartolomei Mazareanu, autorul unui numar de „peste 40 de scrieri: alcatuiri personale, talmaciri, simple manuscrise, care vadesc rabdarea si harnicia sa”, toate scrise într-o limba româneasca „fluenta si placuta”. Foarte curând însa o noua urgie se abate asupra întregii tari, lovind puternic si manastirile din nordul Moldovei. La 7 mai 1775, cu acordul Portii otomane, Imperiul habsburgic rapeste Moldovei Bucovina, iar în 1783, sub împaratul Iosif al II-lea, sunt expropriate si desfiintate toate schiturile si manastirile din aceasta parte a tarii, cu exceptia Putnei, Sucevitei si Dragomirnei. Noua situatie, deosebit de precara, a vechilor asezaminte monahale bucovinene se rasfrânge expresiv într-o scrisoare deschisa pe care staretul Sila de la sihastria Putnei o adreseaza tuturor credinciosilor ortodocsi din Bucovina, aratând ca „smeritii batrâni” de la aceasta sihastrie, „fiind acum de acesti nemti împrejurati si de toate partile închisi si strâmtoriti si suparati si nacajiti si foarte jacuiti la vami”, au ajuns într-o situatie jalnica, fara nici un venit, înglodati în datorii, lipsiti pâna si de hrana zilnica..., în asemenea împrejurari, biserica de lemn atribuita lui Dragos devine biserica parohiala „pentru poporenii acestui sat (...), însa tot supt pastoria si purtarea de grija a Manastirii Putnii”, unde, în 1785, sunt transferati si calugarii de la sihastria Putnei, care, abandonata fiind, va cadea treptat în paragina. Egumenului de la Putna i se confirma totusi, la 12 martie 1788, dreptul de a purta în continuare bedernita, cruce pectorala, mitra si cârja episcopala, desi atributiile religioase, juridice, culturale, sociale si economice ale manastirii sunt considerabil reduse de catre noua stapînire. Continua, de asemenea, sa functioneze scolile acestei manastiri. Dintr-o diata pe care si-o face Vartolomei Mazareanu, la l ianuarie 1779, aflam ca, pe lânga altele, el a construit în preajma „vechii manastiri”, adica în preajma bisericii de lemn de la Putna, „o scoala mare sl o scoala mica, tot sub un acoperamânt”. Relatarea nu trebuie înteleasa în sensul ca acum se înfiinteaza cele doua scoli, ci în sensul ca pentru aceste scoli care au functionat si mai înainte, probabil, în incinta manastirii, el construieste, mai apoi, un local nou si special, în afara ei. Ca scoala, sau scolile, de la Putna functionau mai de mult, o dovedeste si Testimoniul (= certificatul), eliberat la l aprilie 1778 de Mazareanu însusi absolventului Ioan Balasescul, în vârsta de 12 ani, care învatase aici de pe când avea 5 ani si caruia i se facea aprecierea ca „este el în vârsta mica, dara în pricepere bun”, fiind recomandat, ca urmare, „pentru cinul ierodiaconiei, ca dupa aceea sa fie si al doilea dascal în scoala de aice”. Din continutul Testimoniului citat rezulta ca la aceasta scoala se învatau - „si de rost si cu întelegere” - urmatoarele materii: „ceaslovul, psaltirea, octoicul, catehisul moldoveneste sî ruseste, alcatuirea scrisorilor moldoveneste, psaltichia dupa melodia greceasca, gramatica, geografia cea talmacita de episcopul Amfilochie dupa Buffier, retorica, piatra evangheliei asupra despartirii bisericii rasaritului de a apusului, epistolia arhiepiscopului Eughenie, istoria bisericii dupa Evsebie si alti istorici de la începutul crestinatatii, pâna la veacul al IX-lea si pâna la soborul din Florenta si scurtata teologie platoneasca”. Certificatul lui Ioan Balasescul, viitor episcop al Bucovinei sub numele de Isaie, înmormântat la Manastirea Putna în 1834, este semnat de Dositei, episcopul Radautilor, Vartolomei Mazareanu, ,,madular academicesteii teologii Kievului si îndreptatoriu (= inspector) scoalelor domnesti, episcopesti si manastiresti ale Moldovei” si de Ilarion, „ieromonah, madular al filosofilor Patmosului si învatatoriu psaltichiei scoalelor Moldovei”. La sfârsitul secolului al XVIII-lea si în prima jumatate a celui de al XlX-lea, manastirea îsi pastreaza, în linii mari, înfatisarea dobândita pe vremea lui Iacov Putneanul, dar numarul calugarilor scade vertiginos, fiind limitat de autoritatile habsburgice la maximum douazeci si cinci. Prefaceri substantiale, cum vom vedea mai departe, se produc; între ani 1852 - 1856, când se procedeaza la înlocuirea tuturor constructiilor de lemn ale manastirii cu altele noi, de zid, largindu-se, totodata, si incinta. La capatul acestei campanii reconstructive, prevalându-se de un demers mai vechi al egumenului Artimon Bortnic pe lânga „înalt prea cinstitul consistoriu episcopal din Cernauti”, autoritatile austriece din Bucovina constituie o comisie, prezidata de Anton Schonbach, „conceptist imperial guvernamental”, care procedeaza, între 11 - 17 noiembrie 1856, la deschiderea si cercetarea mormintelor voievodale din biserica Manastirii Putna. Operatia s-a efectuat in prezenta calugarilor manastirii si a multor români bucovineni veniti aici anume pentru aceasta. Printre ei se afla si Iraclie Porumbescu, tatal compozitorului, paroh pe atunci la Putna, patriot ardent si admirator profund al gloriei strabune, care, scriind despre emotia traita la vederea ramasitelor pamântesti ale lui Stefan cel Mare, considera neîndestulatoare propria-i simtire, pentru a trai în toata adâncimea ei aceasta emotie si chema, de aceea, „natiunea întreaga sa simteasca (...) acest moment sacru si maiestos”. Mai apoi, el exclama rascolit: „Moldova, Moldova, veche si noua, iata eroul tau, iata parintele tau, iata creatorul cununii tale!”, încordarea si tacerea devenisera atât de profunde, scrie Iraclie Porumbescu, încât se auzeau cum bat inimile în piepturile celor de fata si „nu se vazu ochi fara lacrimi si chiar pe cei de alt neam, carii se aflara de fata la acest minut grandios si istoric, îi vazui cu adevarat urniti si cutremurati în cea mai adânca adâncime a inimii lor!”. Dupa inventarierea si descrierea exacta a tuturor obiectelor pretioase gasite în morminte, din care unele figureaza acum în muzeul manastirii, criptele sunt închise la loc, asa cum au fost. Documentele redactate minutios cu acest prilej sunt publicate ulterior în limba germana mai întâi partial de catre F. A. Wickenhauser, apoi integral de catre cunoscutul arhitect austriac K. A. Romstorfer, restauratorul bisericii Manastirii Putna Ia începutul veacului nostru. Din continutul lor rezulta, odata mai mult - si în pofida tuturor opiniilor contrare - ca mormintele voievodale de la Putna nu au fost pradate niciodata, în acceptia proprie a notiunii. Pentru a spulbera numeroasele fabulatii care circula în sensul acesta, mai ales pe cale orala, este suficient sa trecem în revista cele mai pretioase obiecte gasite în ele, conform protocolului încheiat la 2 decembrie 1856, de catre amintita comisie austriaca, toate la un loc pledând, prin însasi valoarea lor, teza nonviolarii, pâna la data respectiva, a mormintelor din care au fost scoase, cu exceptia celui apartinând marelui ctitor, care mai fusese cercetat o data, pe vremea lui Scarlat Ghica-voda (1758), - dar tot oficial si tot fara intentii pradalnice. Iata, pe scurt, lista acestor obiecte, în ordinea descoperirii lor la 1856. În mormântul domnitei Maria Cneajna, fiica lui Stefan cel Mare, s-au gasit: ramasite de vesminte lucrate în fir de aur si argint, cu franjuri si galoane de aur, cu podoabe de perle si nasturi de argint în forma de zurgalai, precum si doua inele de aur, „din care unul cu o turcoaza, iar al doilea cu o piatra de rubin prinsa în metal”. În mormântul doamnei Maria, sotia lui Petru Rares: resturi de tesaturi, lucrate în fir de aur, 46 de nasturi metalici auriti si trei inele de aur, din care unul, „cu lucratura cizelata, poarta o turcoaza si o piatra de granat; al doilea, cu o lucratura asemanatoare, are de asemenea o turcoaza si, în sfârsit, al treilea are o gravura stearsa si o lucratura de mozaic albastru, reprezentând pe Maica Domnului cu pruncul Iisus”. În mormântul lui Bogdan al III-lea, fiul lui Stefan cel Mare: ramasite de vesminte lucrate în fir de aur si argint, provenind dintr-o mantie foarte somptuoasa; ramasitele unei coroane, lucrata în catifea, captusita cu matase visinie si decorata cu 52 de piese ornamentale triunghiulare de aur, cu 24 de piese ornamentale septagonale, de asemenea de aur, toate fiind încrustate, la rândul lor, cu câte o piatra rosie; doua încheietori de aur masiv, pentru mantie, modelate în forma de struguri; trei inele de aur, dintre care unul „alcatuind un cerc solid, lat, pe fata caruia se vad doua încrustaturi la margine si un desen gravat în forma de plasa; al doilea inel, gros, lucrat în aur, este prevazut sus cu un topaz, iar lateral cu un rubin mai mic neslefuit si un smaragd. Pe lânga acestea, este împodobit si cu o gravura în forma de arabesc; al treilea inel - cel mai mare - este prevazut sus cu o cornalina în care este gravat un zimbru, stema veche moldoveneasca. Partile laterale ale acestui inel sunt gravate cu arabescuri simple”. În mormântul lui Stefanita-voda, fiul lui Bogdan al III-lea: resturi de vesminte, lucrate în fir de aur si argint, cu ornamentatii si detalii indicând odajdiile „celui mai înalt cin calugaresc”; doua podoabe de aur provenind de la coroana, cu câte un ametist în montura filigranata si cu o perla între ele, de marimea unui bob de mazare; o încuietoare mare de aur (poate o pafta?), în forma de castel, ornamentata pe toata suprafata cu arabescuri filigranate, pe laterale cu sapte verigute, tot de aur, iar pe una din suprafete cu trei rubine neslefuite si neregulate, „totul atârnând de un inel de aur care nu se închide”; opt fragmente dintr-un lant de aur cu podoabe filigranate; sase rozete de aur; sase placute ovale de aur, prevazute cu urechiuse si verigute; treizeci si doua de placute ovale mai mici, tot de aur, prevazute, de asemenea, cu verigute si urechiuse; o suta cincizeci si sapte de margaritare cu gaurele. Se presupune ca cele mai multe dintre bijuteriile amintite aici „par a fi podoabele unei coroane, cât si parti ale minunatei îmbracaminti, ale carei ramasite au fost gasite”. În mormântul neidentificat, de la picioarele lui Bogdan al III-lea, care înainteaza partial sub zidul dintre pronaos si gropnita, nemarcat pe atunci de nici o lespede si de nici o inscriptie, „s-a vazut un cadavru de marime mijlocie, care era asezat fara sicriu, complet îmbracat, pe 13 sine metalice, de sase toi, asezate de-a latul mormântului. Capul descoperit al mortului era asezat pe un capatâi de caramizi zidite...”, întrucât acest schelet, mai bine pastrat, „a putut fi vazut si descris, prin formele sale exterioare, fara a fi nevoie sa fie scos din mormânt (...), comisia a hotarât sa lase acest mort în pozitia gasita (...) si a dispus, deocamdata, numai desfacerea partiala a îmbracamintii din partea de sus, sub care se vedea în regiunea pieptului o îmbracaminte nationala scurta, cusuta cu nasturi metalici mici si desi, în forma de mazare, în stare oxidata, având la mâneci cusuti fluturi aurii”. Dupa aceasta constatare, mormântul a fost închis fara a se scoate nimic din el. Comisia a conchis atunci, în mod eronat, ca acesta este mormântul lui Alexandru, „banuind ca printul a murit într-o vreme în care au fost împrejurari deosebite sau razboaie care nu au îngaduit sa se faca inscriptii pe mormântul sau”. Noi am opinat mai sus, ca acesta ar putea fi, mai curând, mormântul doamnei Maria Despina, sotia lui Radu cel Frumos, care, potrivit stirilor din Letopisetul anonim al Moldovei, din Letopisetul Putna II si din Cronica lui Grigore Ureche, a raposat la 11 mai 1500, fiind „îngropata cu cinste în manastirea lui (Stefan voievod) de la Putna”, însasi „îmbracamintea nationala”, descrisa foarte sumar mai sus, pare a fi, dealtfel, a unui personaj feminin si nu masculin. În mormântul lui Stefan cel Mare, ca si în mormântul precedent, neidentificat, ramasitele pamântesti ale slavitului erou au fost gasite, fara sicriu, asezate tot pe treisprezece bare de fier, dispuse transversal si tot cu capatâi de caramizi zidite în zona craniului. Comisia a constatat ca osul frontal s-a pastrat cel mai bine si ca statura voievodului era într-adevar scunda, asa cum o descrie Grigore Ureche si cum arata „vorbele ramase din batrâni”. Mantia sa era confectionata dintr-o „stofa grea si bogata”, având o cruce de aur brodata în dreptul pieptului, „care nu se prabusise” în sine. Alte obiecte pretioase nu s-au gasit în mormântul lui Stefan cel Mare, doarece, cum bine se stie acum, ele fusesera ridicate cu prilejul deschiderii anterioare, din februarie 1758, fapt constatat, la vremea sa, si de comisia austriaca. Ceea ce s-a gasit atunci rezulta partial din scrisoarea mitropolitului Iacov catre egumenul Venedict, citata de noi, mai sus, si, mai departe, în catalog, la fisa Coroanei Maicii Domnului. Din pacate, nu am izbutit sa depistam izvodul ispravnicului Lascaraclle, care ar fi trebuit sa fie în arhiva Manastirii Putna si în care erau mentionate toate obiectele gasite de el în acest mormânt, dupa cum rezulta din Catastih de toate scrisorile sfintei Manastiri Putnii, întocmit în 1764 „de smeritul si mult pacatosul Vartolomeiu Mazareanu, arhimandrit”. Cu privire la „mortul aratat asa de misterios în scrisoarea lui Iacov Putneanul”, comisia a conchis categoric ca „nu poate fi altul decât Stefan cel Mare”, lucru ce rezulta fara putinta de contrazicere din observatia facuta pe verso acestei scrisori de catre egumenul Manastirii Putna, care suna astfel: „Aceasta scrisoare este de la prea înaltul domn si stapân mitropolitul Iacov, în care scrie despre lucrurile gasite în mormântul din pomelnic (adica din gropnita), unde se afla mormântul lui Stefan cel Mare, pentru a face din ele doua coroane la icoana facatoare de minuni”. Odata cu cercetarea ramasitelor pamântesti ale lui Stefan cel Mare, comisia si-a considerat misiunea îndeplinita, dispunând reînchiderea mormântului fara „a le misca din locul în care au fost gasite” si concluzionînd, totodata, „ca nu este indicat sa continue operatiile pentru desfacerea si a celorlalte trei morminte” (adica al Mariei Voichita, al Mariei de Mangop si al lui Petru si Bogdan), deoarece acestea „coincid fara îndoiala cu indicatiile pietrelor funerare din pomelnic, putându-se, în aceasta privinta, trage toate concluziile precise...”. Retinem, în sfârsit, câteva din aceste concluzii: - „Trebuie sa se exprime parerea ca ramasitele pamântesti ale lui Stefan cel Mare si ale lui Alexandru (sic !) au fost îngropate fara sicrie, trupurile fiind înfasurate în vesminte domnesti. Aceasta rezulta din împrejurarea ca asezarea si pozitia resturilor de îmbracaminte” din cele doua morminte „au fost gasite în deplina orânduiala, pe când, daca s-ar fi scos sicriile ori s-ar fi mutat cadavrele (cândva)..., îmbracamintea lor s-ar fi deranjat. De asemenea, trebuie luat în consideratie ca în ambele morminte se afla, pentru sprijinirea capului, desigur, câte un capatâi de zidarie, care, în cazul îngroparii cu sicrie, nu ar fi avut nici un rost”. - „În ceea ce priveste împrejurarea ca în mormântul lui Stefan cel Mare s-a mentinut partea de deasupra a craniului, în timp ce în alte morminte - de pilda, în mormântul voievodului Bogdan, care a murit cu multi ani mai târziu - nu s-au mai gasit ramasite ale oaselor capului, acest lucru are o explicatie în constructia mult mai îngrijita a mormântului si în alcatuirea lui din piatra de grezie fina, fapt prin care s-a adunat relativ mai putina umezeala în mormânt, astfel încât ramasitele pamântesti au tinut mai mult si au fost aflate în stare mai buna”. - „Având în vedere interesul istoric si arheologic al ramasitelor vestimentare, ca si al inelelor si al celorlalte odoare ce au fost gasite în aceste morminte, s-au facut desene si fotografii ale acestora, ca si ale mormintelor deschise (...), iar de catre comisarul tehnic s-au facut planuri în ceea ce priveste asezarea arhitectonica a bisericii Manastirii Putna (...) - Apoi, resturile mortuare, prefacute în tarâna, care au fost scoase din mormintele pronaosului, au fost asezate în sicrie noi, la loc în mormintele lor, iar obiectele demne de pastrat s-au asezat în mod corespunzator si s-au încuiat sub sigiliul comisiunii într-un dulap al manastirii, de asemenea sigilat, cu indicatia persoanelor carora aceste obiecte le-au apartinut în viata”. La sfârsit, „apreciind ca Stefan cel Mare si familia sa sunt într-o deosebita cinste în amintirea poporului”, comisia propunea ca sa se „ridice chiar în Manastirea Putna - potrivit dorintei întregii tari -- un monument corespunzator pentru a se pastra amintirea descoperirii mormintelor domnesti aflatoare acolo”. Profunde si ample ecouri au produs, de asemenea, în cugetele românilor de pretutindeni, marile serbari organizate la Putna în anii 1871, 1904, 1954, 1957 si 1966, cu prilejul aniversarilor si comemorarilor legate de fundarea si sfintirea secularului monument sau de urcarea lui Stefan cel Mare în tronul Moldovei si de trecerea sa la cele vesnice. Nu zabovim însa, aici, asupra lor, deoarece toate sunt mentionate, mai pe larg sau mai succint, la capitolul Cronologie concordanta, care contine adeseori si texte antologice referitoare la ele.