SPORTUL ŞI PERSONALITATEA
Conf. univ. dr. Ion Ene Mircea
CUPRINS:
- Sportul şi personalitatea – aspecte filosofice
- Performanţa umană
- Rădăcinile şi cauzele performanţei umane
- Performerul ,figură centrală a progresului umanităţii
- Importanţa educaţiei fizice şi a sportului de performanţă pentru societate
- Structura sistemelor performante
- Implicaţiile performanţei în structura personalităţii
- Actualităţi şi mutaţii în conceptul performanţei sportive cu răsfrângere asupra personalităţii
- Conceptul psihologic de personalitate
- definirea personalităţii
- teorii asupra personalităţii
- trăsăturile şi caracteristicile personalităţii
- dinamica personalităţii
- structura psihologică a personalităţii
- Predispoziţii , aptitudini, talent în performantica sportivă
- Trebuinţe , interes şi motivaţie în sportul de performanţă
- Caracterul şi rolul atitudinilor în sportul de performanţă
- Educarea caracterului
- Necesitatea cunoaşterii psihologice a elevilor
Sportul şi PERSONALITATEA – aspecte filosofice
Considerat ca sinteză şi apogeu al vieţii pe pământ, OMUL (individ, grup, specie) reprezintă un sistem viu, hipercomplex, înzestrat cu corp si spirit care, i-au permis evoluţia spre superior sub aspect biologic si psihosocial. Corpul şi spiritul omului au supravieţuit şi progresat prin doua elemente esenţiale MIŞCAREA şi CREAREA UNELTEI (procese obiective si subiective)care i-au determinat atitudinea, comportamentul şi evoluţia. Din punct de vedere filosofic omul si-a pus problema raportului lui cu natura , adică ce poate face natura cu el dar si ce poate face omul cu el însuşi , ca element al acestei naturi. Omul are nevoie de filosofie fiindcă ea îi permite sa găsească răspunsuri referitoare la esenţa existenţei , a sensului vieţii. In perioadele de cotitură , cum este perioada actuală , se petrec schimbări serioase în sistemul de valori , problema viitorului social ( socialism, capitalism sau pur şi simplu societate civilizată ) îl frământă pe fiecare om. Aceste schimbări , deplasări pot fi atât pozitive cât şi negative . Ca atare, aceste mutaţii de valori trebuie să fie supuse unor aprecieri filosofice adecvate. Astăzi creşte necesitatea de a avea o atitudine filosofică , faţă de lume , faţă de sine , faţă de locul fiecăruia în lume , faţă de alţi oameni etc. Acest fapt se datorează în primul rând creşterii gradului de LIBERTATE A PERSONALITĂŢII a sporirii activităţii şi luării deciziilor de sine stătătoare . Alvin şi Heidi Toffler , consideraţi ca “importanţi comentatori ai conduitei umane" interpretează evoluţia societăţii umane ca “pe o succesiune de valuri în rostogolire şi schimbare , necesitând răspunsul la întrebarea unde ne poartă creasta fiecărui val. În acest sens se arată că specia umană a suferit două valuri de schimbări , fiecare măcinând culturi sau civilizaţii precedente , înlocuindu-le cu moduri de viaţă pe care înaintaşii le găseau de neconceput .”PRIMUL VAL” este considerat cel al revoluţiei agricole cu o durată de ordinul miilor de ani pentru a se desăvârşi. ”AL DOILEA VAL” cuprinde civilizaţia industrială fiind apreciat la o durată de circa trei sute de ani , iar “AL TREILEA VAL” ceea ce se conturează în prezent apreciat de autorii menţionaţi la o durată de câteva decenii ce va schimba istoria dezvoltării societăţii omeneşti prin INFORMATIZARE. In viziunea toffleriană “infrastructura electronică a societăţii informaţionale va avea şase trăsături distincte(principii): interactivitatea, mobilitatea, convertibilitate, conectivitatea, ubicuitatea si globalizarea. Într-o astfel de societate bazată pe cunoaştere vor trebui regândite toate IDEILE FILOSOFICE , ECONOMICE, POLITICE ,SOCIALE, ŞI EDUCAŢIONALE dezvoltate in perioadele anterioare . În cazul educaţiei şi în domeniul performanţei OMULUI SPORTIV o asemenea analiză complexă şi istoric corelată privind conceptul , conţinutul, intercondiţionările şi finalităţile urmărite nu a fost încă întreprinsă dar jalonează o direcţie de cercetare fascinantă.
PERFORMANŢA UMANĂ
Definiţiile performanţei conţinute în dicţionarele enciclopedice, ce rezultat prestigios obţinut de un sportiv sau echipă, ca "realizarea deosebită într-un domeniu de activitate practică” sau ca “ rezultatul cel mai bun dat de un sistem tehnic, de o maşină, de un aparat” etc. nu pot, datorită caracterului lor particular , să satisfacă exigenţele unei cărţi destinate ingineriei performanţei umane. Conform unor astfel de “definiţii “, sunt eliminate din sfera performanţelor umane, realizări ca teoria relativităţii, interpretările lui Paganini sau Mario del Monaco , cucerirea de către elevii de excepţie a olimpiadelor de matematică, fizică şi informatică sau scrierile literare laureate cu premiile Nobel sau Herder etc. Folosind principiul aristotelic prin “ gen proxim şi diferenţă specifică”, PERFORMANŢA ESTE REZULTATUL ACŢIUNII UMANE SUPERIOR REZULTATELOR CUNOSCUTE.
Raportat la această primă definiţie , funcţie de rezultat, este necesară introducerea unei noi noţiuni –NIVELUL PERFORMANŢEI- distingându-se sub acest aspect, PERFORMANŢA INDIVIDUALĂ, LOCALĂ , NAŢIONALĂ , CONTINENTALĂ şi MONDIALĂ . Performanţa individuală atunci când sistemul de referinţă la care se raportează performanţa umană este ataşat unui anumit individ şi , în raport cu acest sistem intrinsec, se cuantifică progresul sau regresul aceluiaşi individ performanţa poartă denumirea de performanţă individuală ( sau, în cazul regresului, “ antiperformanţă” sau “ nonperformanţă” ) . Performanţa locală reprezintă realizarea optimă , obţinută individual sau colectiv , raportată la toate realizările precedente , individuale sau colective, din cadrul grupului dat . Performanţa naţională reprezintă o realizare optimă obţinută individual sau colectiv , raportată la toate realizările precedente individuale sau colective , la nivel naţional . Performanţa naţională poate fi absolută ( cea mai bună din toate timpurile) sau raportată la un anumit interval de timp. Performanţa continentală reprezintă rezultatul cel mai bun al acţiunii umane obţinut individual sau colectiv , raportat la toate realizările precedente ( performanţă continentală absolută) sau la realizările dintr-un anumit interval de timp . În unele domenii ( de exemplu în sport) se pot distinge şi subdiviziuni zonale ( mediteraneene , balcanice etc.).Performanţa mondială reprezintă rezultatul cel mai bun al acţiunii umane, obţinut individual sau colectiv, raportat la toate realizările precedente ( performanţă mondială absolută) sau la realizările dintr-un anumit interval de timp.
În afară de clasificarea performanţei umane funcţie de nivel este necesară şi o clasificare după contribuţia psihicului şi fizicului uman în structurarea acesteia . Din acest punct de vedere se pot distinge trei genuri de performanţă: psihice , fizice şi psihofizice.
Performanţa psihică
Performanţă umană determinată de activitatea logică , emoţională şi inspirativă a spiritului performerului poartă denumirea de performanţă psihică. Acest gen de performanţă se caracterizează prin dominanţa netă a laturii psihice în raport cu cea fizică a activităţii umane; această precizare este necesară , întrucât atât în prezent cât şi în viitor nu pot exista performanţe exclusiv psihice sau exclusiv fizice , ele pot fi dominant psihice sau dominant fizice. Performanţa psihică este mediată în mare măsură de parametri fizici obiectivi ai organismului uman ( structura şi modul de acţiune a creierului-viteza de execuţie a sinapselor, condiţia fizică generală, metabolismul, starea bioritmică ,etc).
Performanţa fizică
Principala formă a performanţei fizice este performanţa sportivă; întrucât nu poate, în general, exista o performanţă pur fizică acelaşi atribut îl posedă şi performanţa sportivă . Pentru realizarea performanţei sportive, nu este suficientă prezenţa unor calităţi anatomo-fiziologice înnăscute şi dobândite, funcţionarea optimă a “motorului uman” prin producerea şi utilizarea eficientă a combustibilului (difenilacetamină şi fosfocreatină), dexteritatea obţinută prin antrenament ,etc. ; pentru punerea lor în valoare , atât la antrenamente, cât şi în concursuri , sunt necesare atribute cum sunt , calităţile moral-volitive, capacitatea de a planifica efortul, capacitatea de autoanaliză pentru depistarea greşelilor şi organizarea eliminării acestora , etc. , toate acestea făcând parte din latura spirituală a activităţii umane. Există cazuri când latura spirituală a reprezentat componenta principală a performanţei sportive ; este suficient de amintit cazul lui Mark Spitz , care din handicapat poliomelitic a ajuns , în primul rând , datorită unor calităţi moral-volitive de excepţie, unei motivaţii a tenacităţii deosebite , cvintuplu campion olimpic la nataţie. Mari performeri sportivi îşi clădesc performanţele atât cu fizicul cât şi cu psihicul ; una din cele mai surprinzătoare concluzii pe care le-am obţinut statistic , este că sportivii de performanţă cu toate că pe băncile liceelor şi facultăţilor nu au obţinut (explicabil) decât rezultate medii sau chiar mediocre , după ce abandonează sportul de performanţă şi se consacră profesiei , obţin înalte performanţe profesionale . Ce atribut suplimentar posedă foştii sportivi de performanţă care să le permită eliminarea decalajului profesional iniţial ; promovarea în zona performanţei profesionale ? Răspunsul este următorul: calităţi moral-volitive net superioare celor obţinute în învăţământul clasic şi o tendinţă , devenită reflexă , pentru performanţă.
Performanţa psihofizică - reprezintă performanţa umană la care dominanta laturii psihice sau fizice este practic imposibil de stabilit. În această categorie a performanţei întră performanţa în sculptură , pictură, interpretare muzicală , teatrală, balet, gimnastică artistică, patinaj artistic, înot sincron etc.
Rădăcinile si cauzele performanţei umane
Dacă performanţa umană este rezultatul acţiunii umane – superior rezultatelor cunoscute ,este evident, că rădăcinile performanţei trebuie căutate în cadrul rădăcinilor generale ale acţiunii. Liviu Rusu în lucrarea - Eseu despre creaţia artistică –ajunge la o concluzie de maximă importanţă pentru performantică.
Modificarea acţiunii la modificarea echilibrului interior(dezechilibrare – tensionare) este caracteristica întregului regn animal iar intensitatea acţiunii este proporţională cu gradul dezechilibrului. Aşa cum forţa electromotoare ( tensiunea ) este cauza curentului electric, diferenţa de nivel este cauza curentului hidraulic iar diferenţa de presiune este cauza curentului gazos ,conflictul (contradicţia sau tensiunea internă ) este cauza acţiunilor umane creative . Acest adevăr este valabil pentru majoritatea domeniilor performanţei umane ,dar prezintă uneori diferenţieri substanţiale ,în special din punctul de vedere al genezei stării tensionale. După modul in care rezolvă conflictul intern, extern sau interiorizat oamenii se împart în :
NORMALI – rezolvarea conflictului prin atenuare, anulare şi revenire la starea iniţială
PERFORMANŢI – rezolvarea creativă a conflictului realizându-se un progres faţă de starea iniţială ( uneori , chiar printr-o amplificare prealabilă a stării conflictuale)
PSIHOPAŢI – amplificarea fără limite a stării tensionate , fără soluţii normale sau performante ; conducând la tulburări de comportament.
Concluzia principală care se impune este că, rădăcinile performanţei umane rezidă în stările conflictuale interne sau interiorizate şi ca atare acestea nu trebuie atenuate şi stinse lent – până la anulare, ci dimpotrivă - descoperite şi preamplificate(cu un anumit autocontrol) în vederea accelerării proceselor performante.
Performerul, figură centrală a progresului umanităţii
Progresul general al omenirii se datoreşte în cea mai mare măsură rezultatelor remarcabile ale individualităţilor performante , ale performerilor; cu toate că performanţa de grup are şi ea importanţă , în special sub aspect cantitativ, marile mutaţii ale omenirii, în întreaga sa gamă de preocupări, se datoresc în primul rând performerilor. Ce ar fi fost muzica fără Mozart, Brahms, Beethoven , Verdi, Ceaikovski, Liszt, Enescu , Grig, Bizet, Schumann etc. ? La ce s-ar reduce creaţia literară dacă s-ar şterge din memoria omenirii opere şi creatori ca : Shakespeare , Hugo, Balzac, Zola, Tolstoi, Dostoevski , Puskin, Eminescu etc.? Cât de bogată ar mai rămâne zestrea artistică de pictură sau sculptură fără Phidias , Michelangelo, Leonardo Da Vinci , Rafael, Rembrand, Goia , Picaso sau Brâncuşi? La ce nivel s-ar afla astăzi ştiinţa dacă n-ar fi existat Euclid , Pitagora , Galileo , Copernic ,Newton, Curie, Bohr, Prohorov, Wiener etc. ? Dar şi în domeniul performanţelor trecătoare cum sunt cele din domeniul sportului , performerii au constituit repere mobilizatoare şi adevărate "epoci“ , ca de exemplu, Paavo Nourmi, E. Zatopek, J. Owens, Bob Beamon, Sonija Henie, Iolanda Balaş, S. Bubka , Nadia Comâneci, Marck Spitz;fără etapele marcate de marii sportivi nivelul actual al sportului mondial ar fi substanţial mai redus
Importanţa educaţiei fizice şi a sportului de performanţă pentru societate
Sportul de performanţa constituie astăzi un mijloc prin care popoarele îşi afirmă potenţialul biologic , o seamă de calităţi de ordin psihologic precum şi eficienţa EDUCAŢIONALĂ ŞI ORGANIZATORICĂ. Victoria în competiţiile sportive de prestigiu oglindeşte nu numai capacitatea de performanţă a sportivilor ci constituie şi un indicator pentru nivelul de dezvoltare a ştiinţelor ce concură la ameliorarea şi maximizarea capacităţilor umane. Dacă pe de o parte ştiinţele despre om sunt chemate şi să contribuie la pregătirea sau îmbunătăţirea performanţelor în sport, pe de altă parte , cercetările din acest domeniu furnizează informaţii şi sugestii privitoare la COMPORTAMENTUL UMAN în condiţii de SOLICITARE MAXIMĂ. Educaţia fizică şi sportul prezintă o importanţă majoră pentru societate. Păstrarea şi întărirea sănătăţii fizice şi psihice a cetăţenilor , dezvoltarea tot mai viguroasă a tineretului, revenirea şi reducerea îmbolnăvirilor, combaterea sedentarismului, recuperarea cât mai rapidă a forţei de muncă, sunt câteva dintre FINALITĂŢILE urmărite în acest sens . Dar poate tot atât de importante sunt valenţele lor formative ; prilej de manifestare a sociabilităţii , de educare a unor trăsături de personalitate cum sunt : stăpânirea de sine, perseverenţa, spiritul de sacrificiu sau chiar originalitatea şi creativitatea etc. Adăugând că educaţia fizică şi sportul reprezintă un minunat prilej de manifestare a bucuriei de a trăi putem spune că aceste activităţi împlinesc PERSONALITATEA şi contribuie la dezvoltarea ei pe multiple planuri
Structura sistemelor performante
Studierea structurii psihologice a intelectului uman , a structurilor euristice fundamentale, a factorilor acceleratori ai proceselor performante, a raportului dintre algoritmic şi euristic în performanţa umană , a bazelor psihosocioculturale şi psihopedagogice ale performanţei umane a permis elaborarea unei structuri generale a sistemelor performante – octogonul sistemelor performante , conţinând patru laturi constituente ale componentei interne şi patru laturi constituente ale componentei externe ( V. Belous, Vitalie – Bazele Performanţei) – vezi figura 4.1. Această structură a fost fundamentată în urma analizei modelului cibernetic general, sistem care include multiple reacţii( feed-back) al sistemului mediu – performer –performanţă umană. În conformitate cu această structură există , patru laturi ale componentei interne, care depind de eul performerului : componenta genetică , bioritmică şi de antrenament, componenta educaţională şi de personalitate, componenta psihologică şi componenta informaţional- gnoseologică, precum şi patru laturi ale componentei externe care au acţionat, acţionează şi vor acţiona asupra personalităţii performante (componenta informaţională şi de instruire, componenta educaţională, -componenta tehnico-organizatorică şi componenta psihosocială ; Unele dintre componentele structurii performante din diferitele domenii ale activităţii umane sunt comune şi presupun: - indici înalţi de creativitate ;
- spirit competitiv , înalt nivel de as piraţii;
- flexibilitatea gândirii ;
- cunoaşterea proceselor performante ;
- metode moderne - flexibile de instruire ;
- metode moderne de dezvoltare a calităţilor moral-volitive;
- mijloace moderne de antrenament şi de materializare şi implementare a realizărilor performante;
- stimul moral substanţial .
Dacă în ceea ce priveşte dezvoltarea indicilor de creativitate s-au obţinut realizări notabile în ştiinţă , artă şi tehnică , prin dezvoltare diferitelor compartimente ale creatologiei, în special a inventicii , ca ştiinţă şi artă a creaţiei tehnice , dezvoltarea celorlate şapte componente a rămas în urmă , fie datorită necunoaşterii importanţei lor , fie datorită neglijării acestora în învăţământul naţional. Spiritul competitiv şi înaltul nivel de aspiraţii ( în primul rând în raport cu propria persoană ) nu este cultivat deliberat decât în sectoare răzleţe ale performanţei umane ( artă interpretativă, sport). Flexibilitate gândirii , expunera cunoştiinţelor ca sisteme deschise spre nou şi folosirea metodelor moderne şi flexibile de instruire rămân deocamdată , în majoritatea cazurilor , simple deziderate în sistemul actual de învăţământ. Cunoaşterea proceselor performante de către actualul şi viitorul performer , nu este posibilă astăzi decât în performantica tehnică , a cărei componentă de bază este inventica , în performantica sportivă şi în performantica interpretativă şi componistică. În cadrul acestor domenii profesorii , antrenorii, magiştrii , îi pot conduce raţional pe elevi spre performanţă. Este necesară structurarea unei performantici generale. Cu toate că marea performanţă nu poate fi concepută fără calităţi moral-volitive bazate pe metode moderne de instruire şi educare , cu excepţia artei interpretative şi a sportului , astăzi şcoala este lipsită de o psihopedagogie a calităţilor moral-volitive. Notele , evidenţierile şi premiile şcolare reprezintă prea puţin pentru călirea voinţei şi tenacităţii viitorului performer cu atât mai puţin în procesele de autodepăşire şi în performanţa individuală.
Există mari rezerve în ceea ce priveşte dezvoltarea mijloacelor de antrenament, de materializare şi implementare a realizărilor performante. Aceste mijloace includ : tehnicile moderne audio-vizuale , aparatura pentru antrenarea sportivilor de performanţă , demersurile , procedurile, tehnicile şi metodele complexe de căutare a noului performant.
Implicaţiile performanţei în structura personalităţii
Lupta în sport este o confruntare între două sau mai multe PERSONALITATI, confruntare ce se desfăşoară prin intermediul unui limbaj preponderent motric pe un fond volitiv - afectiv . Competiţia între doi sau mai mulţi sportivi nu este o luptă numai între forţe fizice ci una in care se angajează personalitatea în întregime. EFORTUL pentru obţinerea performanţei in acelaşi timp motric , cognitiv afectiv şi volitiv constituie de fapt o acţiune de cristalizare şi şlefuire a personalităţii. Autodepăşirea, recordul, succesul , eşecul sunt faze ale autodefinirii performerului. El devine conştient de locul său , de valoarea sa . Obţinând o performanţă , sportivul se autodepăşeşte autodefinindu-se. Antrenamentul şi competiţia – activităţi specifice sportului de performanţă – prezintă anumite particularităţi faţă de alte domenii de activitate . Organismul performerului deşi antrenat , este supus unor solicitări dincolo de limitele biologice. Intr-adevăr , maratonul , cursele cicliste de fond , cursele de atletism pe distanţe lungi etc. pot duce la epuizarea totală a resurselor fizice până la pierderea conştiinţei. De asemenea , trebuie să adăugăm exersarea unor elemente ale structurilor motrice monotone ce solicită consum enorm de energie precum şi condiţiile stresante ale concursurilor cu concentrare nervoasa maximă. Este curios că tocmai la întrebarea: în ce măsură sportul modifică personalitatea, altfel spus , dacă activitatea sportivă de performanţă contribuie la dezvoltarea unor trăsături de personalitate , ori însăşi această activitate selecţionează indivizi umani cu calităţi superioare? Unii cercetători opinează pentru a doua variantă. B.C. Ogilvie intr-un studiu privind personalitatea performerului, apreciază că datele experimentale nu confirmă punctul de vedere in esenţa sa potrivit căruia activităţile sportive de competiţie contribuie la formarea caracterului. Ulterior B.C.Ogilvie şi T.A. Tutko revin la subiect cu o lucrare in care se străduiesc să argumenteze idea că personalitatea performerului este ,mai ales, rezultatul unei selecţii necruţătoare .M. Bonet , V. Nadean şi Ch. Pelletier consideră ca performerul se distinge în special prin dorinţa de a fi campion. După F.Antonelli performerii se caracterizează prin nevoia de afirmare ; exacerbarea autopreţuirii ,voinţă puternică de autoafirmare , renume , dorinţă de beneficii, nevoia de o mai mare libertate şi aotoîndrumare , tendinţe agresive marcante; pe lângă acestea este subliniată şi convingerea fermă a campionului în destinul sau. Sarcina antrenorului ar fi aceea de a descoperi eventualii campioni si de a-i perfecţiona. Alţii găsesc corelaţii între trăsăturile de personalitate şi abilitatea motorie( Kane). La o concluzie interesantă în acest sens ajunge K. Hardman, abilităţile motrice sesizabile la competiţiile sportive sunt într-un fel extrapolarea unei personalităţi expansive, perseverente,
prezentând încredere în sine. Unele trăsături nevrotice ale personalităţii sportivilor de performanţă constituie probleme de psihoterapie .F Antonelli apreciază că acestea sunt: simţul crescut de inadaptabilitate socială şi izolare afectivă, un anume sentiment de culpabilitate , teama de a nu mai fi capabil să-şi repete performanţele , teama de rival, un simţ depresiv legat de starea emotivă de campion. Acestea circumscriu un sindrom cunoscut in literatura de specialitate sub numele de “fobia succesului”. Consecinţele se soldează cu scăderea performanţei în competiţie , dar menţinerea ei la antrenamente. Referitor la performanţele stabilite de femei, o serie de cercetători caută să surprindă profilul personalităţii sportivelor de performanţă în comparaţie cu nesportivele şi cu sportivii de performanţă . M. Kocian conchide că activitatea sportivă este practicată de femei cu trăsături individuale superioare care pot fi rezultatul dezvoltării sau consolidării lor sub influenţele activităţii sportive. In nici un caz activitatea sportivă nu influenţează negativ psihicul femeilor , ci dimpotrivă, poate servi ca factor de igienă psihică, de îmbunătăţire a echilibrului sufletesc.
Actualităţi şi mutaţii în conceptul PERFORMANŢEI SPORTIVE cu răsfrângere asupra PERSONALITĂŢII
Reluarea Jocurilor Olimpice moderne în 1896 , dezvoltarea impetuoasă a sportului în ultimele decenii ale mileniului II , confirmă preocupările societăţii omeneşti în domeniul performanţei sportive . Sportul şi mişcarea olimpică s-au conturat astfel ca elemente ale dezvoltării şi perfecţionării bio-psihice a omului integrat social . În pragul mileniului III performanţa sportivă se înscrie în condiţiile unor unităţi de fond ( filosofic, economic, politic, social, educativ etc. ) ale dezvoltării societăţii omeneşti . Aceste mutaţii au implicaţii profunde în strategia selecţiei îi pregătirii indivizilor cu potenţial pentru performanţa sportivă.Valorificarea talentelor în performantica psiho-motricităţii omului reprezintă un domeniu complex de mare dinamism care impune soluţii, sisteme organizatorice şi metodologii noi de instruire bazate pe informaţii multiple , experimentări , cercetări , sinteze teoretice şi valorificarea unui imens material faptic din practica de succes sportiv. La graniţa anului 2000 la un veac de la inaugurarea Jocurilor Olimpice
moderne şi în perspectiva primelor decenii ale mileniului III rezultatul sportiv de rezonanţă prezintă următoarele caracteristici :
- este considerat un factor de prestigiu internaţional al unei naţiuni
- constituie un element de atragere a simpatiei mondiale şi de contactare socială cu multiple implicaţii benefice .
- este considerat ca un factor de aliniere a unui popor la cerinţele civilizaţiei umane
- determină guvernele şi parlamentele unei ţări ( indiferent de orientarea politică) să se implice direct prin asigurarea sprijinului strategic şi material în sportul de performanţă.
- impune ca statele “mari” şi “mici “ indiferent de gradul de dezvoltare şi întindere geografică să arunce “ totul” în lupta pentru medalii în confruntările sportive de interes deosebit .
Contextul în care se obţine performanţa sportivă de valoare pe plan mondial s-a schimbat , devenind tot mai complex şi tot mai dificil ; dintre cauze putem aminti:
- valoarea concurenţilor cunoaşte o creştere permanentă , solicitările din concursuri se situează la limita posibilităţilor umane iar recordurile sunt mereu depăşite .
- în marile competiţii au dispărut “favoriţii” ( indivizi , echipe sau naţiuni) prin egalizarea potenţialului competitiv , dublat în acelaşi timp de creşterea numărului de pretendenţi la supremaţie; să amintim că la Atena în 1896 au participat 19 state iar la Jocurile Olimpice din 1996 Atlanta peste 190 de state
- departajarea învingătorilor este surprinzătoare şi se produce la diferenţe valorice foarte mici , fracţiuni de secunde , număr mic de centimetri, sutimi de puncte , scoruri strânse , finaluri incerte , decizii la fotografie , departajări prin prelungiri , prevederi regulamentare de departajare forţată ca tie-break , play-off , golul de aur , lovitura de la 11 metri etc.
- sub aspect socio-economic democratizarea societăţilor şi dezvoltarea economiei de piaţă a modificat conceptul organizatoric în sportul de mare performanţă .
Concursul sportiv este valorificat într-un sistem de management al spectacolului care angrenează mari resurse organizatorice , financiare , sponsori, reclamă, activităţi comerciale , turistice , tranzacţii de difuzare TV etc. cu cifre de afaceri fabuloase dar şi cu profituri pe măsură. În aceste condiţii dobândirea şi realizarea performanţei sportive devine o profesiune de sine stătătoare. Conceptul “ profesionist” se
generalizează şi “face legea” în lupta pentru supremaţie. În 1991 a fost adoptată “ NOUA CARTĂ OLIMPICĂ” care anulează diferenţele dintre “amator” şi “profesionist” promovând-o pe cea de “concurent” .
- decizia societăţii de a investi mari resurse financiare în formarea şi etalarea capacităţilor de performanţă sportivă a declanşat “psihologia cointeresării individuale” , adică a atitudinii şi motivaţiei pentru dobândirea recompenselor, premiilor şi asigurării unui statut de integrare socială superior.
Personalitatea performerului este reconsiderată. Sportivul de valoare este tratat ca un membru al societăţii care îşi asumă direct şi personal riscurile şi sacrificiile cerute de marea performanţă dar în acelaşi timp şi gloria şi răsplata muncii individuale. Îndeplinind ceva de care societatea are nevoie, eforturile individului performant sunt justificate , iar răsplata pentru aceste eforturi este acceptată ca o datorie morală şi materială a societăţii care l-a trimis pe individ în arena COMPETIŢIEI SPORTIVE .
Conceptul psihologic de PERSONALITATE – definirea PERSONALITAŢII
Termenul de PERSONALITATE se remarcă prin generalitate semantică. El poate fi întâlnit în orice context în care se vorbeşte despre OM. Nu este deci ,deci, de mirare că toate ştiinţele care tratează problematica umană îl revendică. Asupra PERSONALITĂŢII se pot face referiri într-un cadru axiologic : în antropologie filosofică ,sociologie, istorie, gândire filosofică etc. În acest sens vorbim despre PERSONALITATE când cineva face dovada unor calităţi prin care se remarcă de ceilalţi .
Concept fundamental al psihologiei, PERSONALITATEA , defineşte ansamblul sistemic şi deosebit de complex al trăsăturilor caracteristice ale omului concret în ceea ce are el original , individual, relativ stabil şi îl deosebeşte de alţi indivizi.
Istoria psihologiei ştiinţifice consemnează eforturile nenumăraţilor autori , eforturi orientate în direcţia definirii , explicării şi caracterizării personalităţilor umane . Astfel pot fi enumerate peste o sută de definiţii date acestui concept de mare generalitate al psihologiei. În limbajul curent au fost identificate 17.000 de cuvinte
care denumesc trăsături care pot fi întâlnite la oameni. ALLPORT şi ODBERT (1936) reduc la 4.505 noţiunile propriu-zise aflate în limba engleză , iar CATTEL ulterior selecţionează 160 de termeni consideraţi drept “ dicţionare de bază” pentru descrierea complexă a personalităţii . Mulţimea trăsăturilor şi caracteristicilor personalităţii umane explică , în parte, dificultatea definirii acesteia. Paul Popescu – Neveanu, apreciază că psihologia va fi -obligată să se menţină încă în stadiul descriptiv . El o defineşte ca fiind “clasică” , cu gen proxim şi diferenţă specifică nefiind încă posibilă.
Personalitatea este departe de a fi o sumă de stări sau procese şi funcţii ; ea este ceva mai mult şi mai deosebit . Chiar dacă modalitatea de manifestare a funcţiilor intelectuale sau afective caracterizează pe un anumit om personalitatea sa se defineşte prin trăsături specifice în care aceste două funcţii vor trebui privite într-o ipostază unitară ,sintetică şi mai ales sistematică, nu numai sub aspectele lor caracteristici ăi generale , dar mai ales sub aspectele de interdependenţă şi de determinare calitativă , cum este specifică fiecărui om concret , viu şi care se diferenţiază de ceilalţi tocmai prin modalităţile originale ale existenţei şi conduitei individualităţii sale .
Din definiţiile date de G. W. ALLPORT, CATTEL,LAFON,PIERON, SHELDOM, WOODWORTH, MEILI, RUDIK, AL. ROŞCA , N. MARGINEANU, ANA TUCICOV - BOGDAN, P. POPESCU-NEVEANU este de reţinut că majoritatea autorilor sunt de acord cu faptul că PERSONALITATEA este “ O TOTALITATE” de trăsături caracteristice pentru individ ,atât în ceea ce priveşte ATITUDINILE şi CONVINGERILE cât şi CONSTANTELE OPERAŢIONALE ALE CONDUITEI . Unii autori introduc printre aceste caracteristici şi componentele constituţionale , morfo-fiziologice, amintindu-ne ,astfel ,determinarea biologică a fiinţei umane , alături de aceea psiho sociala.
Teorii asupra PERSONALITĂŢII
Istoria psihologiei consemnează diferite teorii care îşi propun explicarea personalităţii prin prisma determinării ei de un anumit factor sau chiar de mai mulţi , terii ancorate evident în concepţia generală filosofică a autorilor lor . Dintre acestea se detaşează teoria SPIRITUALISTĂ , care consideră primordiale proprietăţile pur spirituale ale individului , teoriile BIOLOGISTE, punând accent pe factorii genetici , fiziologici sau constituţionali .
Dintre acestea sunt de amintit teoria psihanalitică (FREUD)care accentuează fondul abisal al individului, teoria HORMISTA (Mc. DOUGAL) cu privire la existenţa instinctelor care dirijează conduita umană ,teoria PSIHO SOMATICA (KRETSCHMER SHELDON) despre deducerea caracteristicilor personalităţii din particularităţile constituţionale ale individului. Teoriile cu caracter sociologic consideră personalitatea ca fiind esenţial determinată de condiţia socială a dezvoltării sale ( LINTON, SEVE)
În concepţia materialismului dialectic esenţa persoanei umane este considerată ca un rezultat al ansamblului relaţiilor sociale.
Marx explică condiţionarea persoanei umane prin trei factori constitutivi ai evoluţiei. Istoria fiinţelor vii , istoria personală a fiecărui individ. Componentele principale ale personalităţii fiecărui om şi comune tuturor oamenilor vor fi condiţionate de trei tipuri de factori : naturali, care cuprind fondul ereditar genetic, sociali, costând din influenţele vieţii sociale , din istoria evoluţiei sociale a omului şi individuali , rezultaţi din propria existenţă o omului în anumite condiţii sociale. Însuşirile personalităţii vor include , deci, simultan GENERALUL, PARTICULARUL şi INDIVUDUALUL (Rubinstein).
Trăsăturile şi caracteristicile PERSONALITĂŢII
În manualul său de psihodiagnostic Richard Meili consideră două categorii de trăsături ale personalităţii : descriptive şi explicative. Primele sunt descrieri ale manifestărilor, fără să se indice originea sau determinarea lor . Secundele se referă la manifestările globale “variabile” fundamentale sau dimensiuni ale personalităţii , exprimate în diferite clase de concepte. Trăsătura de personalitate este , după Woodworth , o particularitate calitativă a comportamentului şi care-l caracterizează pe individ, fiind constantă pentru un anumit timp. Trăsăturile sunt recunoscute numai în situaţii sociale sau interpersonale. Paul Popescu-Neveanu distinge la trăsături :sintetismul ,constanta si generalitatea,toate fiind definitorii pentru subiectul in cauza.Unele trasaturi generale le integreaza pe cele particulare, unele fiind supraordonate si altele subordonate.Necesitatea de a introduce ordine in multimea variabilelor personalitatii a condus la elaborarea unor modele ierarhice - Spearman (cei doi factori G si S ) Eysenc ( introversie , extraversie , nevrozism ),Allport (trasaturi dominante ,trasaturi centrale si trasaturi secundare) sau Guilford ( nivel de tip ,nivel de trasaturi,raspunsuri habituale, raspunsuri concrete ) ;modelul psihanalitic ( Freud ) ;modelul cibernetic (personalitatea privita ca sistem dinamic hiper complex cu funcţie integrativ – adaptativă ), sau modelul lui K. Lewin, al psihologiei dinamice a persoanei aflata in raport cu ambianta . Pe baza celor descrise mai înainte se poate realiza o sinteza parţială ,enumerând principalele caracteristici ale personalităţii umane:
- conştiinţa de sine ;
- conştiinţa continuităţii si identităţii propriului eu ;
- individualitatea, unicitatea;
- nerepetabilitatea;
- unitatea în diversitate , totalitatea ;
- ierarhizarea, organizarea ierarhică;
- stabilitatea ;
- integrarea şi unitatea trăsăturilor şi funcţiilor;
- autocontrolul;
- activitatea ;
- relaţia cu semenii
Dinamica PERSONALITĂŢII
Dinamica personalităţii prezintă in principal două aspecte care nu vin în contradicţie cu caracteristicile de sistem si relativă stabilitate a acesteia . Primul aspect priveşte suma factorilor interni sau externi, care produc prin mecanisme diferite ,modificări în manifestările şi conţinutul structural al personalităţii. Este vorba de orientările din ultimele cinci decenii , în studiul personalităţii şi care au primit chiar denumirea de teorii dinamice asupra personalităţii, ai căror promotori sunt consideraţi Mc. Dougal şi K. Lewin. Aceste orientări scot în evidenţă cauzele sau motivele constituite în sisteme de forţă care determină pe de o parte atitudini specifice faţă de lucruri, lume şi oameni şi pe de altă parte , aspiraţii şi valori conştient alese , ca o expresie a libertăţii de determinare , a individului. Al doilea aspect al dinamicii personalităţii este ilustrat de psihologia dezvoltării, de descrierea şi explicarea fiinţei umane în devenire până ce atinge stadiul armoniei adulte. Desigur, aici se pot invoca şi mecanismele genetice al căror program determină în mare măsură manifestările biologice ale temperamentului sau aptitudinilor, dar hotărâtoare în dinamica personalităţii rămân influenţele sociale şi mai ales, dintre acestea, cele de tip educaţional care acţionează în dublă direcţie: facilitarea procesului de maturizare , izvor genetic , şi structurarea, organizarea , modelarea trăsăturilor de personalitate atitudinale , caracteriale şi altele. Analizând amplu procesul dezvoltării psihice a omului Ursula Schiopu şi Emil Verzea ( în “Psihologia Vârstelor” 1981) consideră că aceasta se realizează şi trebuie apreciată în lumina a trei criterii : tipul de activitate în care este angajat subiectul; tipul de relaţii ambientale şi sociale şi tipul de contradicţii dialectice între cerinţele socioculturale şi cerinţele subiective. Copilăria este vârsta “în care se formează conduitele importante adaptative, se pun bazele personalităţii , se constituie structurile mai importante energetice , intelectuale , creative , inclusiv sociabilitatea , o serie de aptitudini , caracteristicile comportamentelor de bază reacţiile afective – voliţionale ( multilateralizarea aspiraţiilor etc.). “ Dezvoltarea psihică poate fi privită ca un proces de inserţie tot mai largă în viaţa socială, proces ce tinde spre echilibrare în structuri ce se decentrează din dizarmonic, identificându-se prin numeroase însuşiri şi expresii cu obiectivele sociale în contextul cărora se exprimă prin comportamente ……” această idee este asimilată în asemănarea psihicului cu un sistem deschis , complex, de tip cibernetic”. (U. Schiopu şi E .Verzea). Principalele aspecte care se desprind din diacronia dezvoltării fiinţei umane - şi care sunt aspecte de formare, dezvoltare structurare şi restructurare , ierarhizare decentrare, diferenţiere integrare, sunt considerate de autorii citaţi următoarele :
- stabilirea relaţiilor cu obiectele ;
- explorarea şi integrarea în ambianţă prin joc;
- comunicarea verbală de tip informaţional şi apoi afectiv ;
- sociabilitatea ;
- competiţia;
- însuşirea regulilor ;
- identificarea cu alţii;
- formarea imaginii de sine ;
- adaptarea la cerinţele şcolare ;
- formarea trăsăturilor caracteriale operative ;
- socializarea afectivă ;
- integrarea socială-şcolară;
- dezvoltarea conştiinţei de sine a identităţii proprii ( prin imagine corporală , independenţă , identificare raţională).
Caracteristicile şi specificitatea dezvoltării personalităţii se sistematizează în diferitele etape de vârstă sub forma unor constante relative exprimate în structură şi sistem, dinamism , forţă ,expresie , stil etc.( U. Schiopu şi E. Verzea). Personalitatea sportivului este şi ea un produs al interacţiunii factorilor interni cu cei externi între care instruirea şi educaţia realizează dezvoltarea ei la nivel superior.
Structura psihologică a PERSONALITĂŢII
Componentele structurale ale personalităţii sunt privite şi tratate diferit în literatura de specialitate . În literatura română se foloseşte descrierea a trei componente : temperamentul, aptitudinile , şi caracterul. Am văzut însă că în definirea personalităţii atitudinile deţin un loc deosebit de însemnat aşa încât vom include în structura personalităţii această dimensiune cu atât mai justificat cu cât în ea si-ar găsi loc şi unele aspecte motivaţionale . Fără să detaşăm această a patra componentă structurală a personalităţii, vom acorda o mai mare atenţie atitudinilor la descrierea caracterului.
TEMPERAMENTUL
Temperamentul este acea latură a personalităţii umane care exprimă caracteristica sa generală de energie şi dinamică. Însuşirile temperamentale se manifestă în întreaga viaţă psihică a individului marcând particularităţile intensive şi de mobilitate la nivel afectiv, volitiv , cognitiv. Deşi nu condiţionează produsul la care omul ajunge în activitatea sa , temperamentul – aşa cum arată Teplov – influenţează modalitatea internă prin care se ajunge la un anumit produs. Ana Tucicov-Bogdan se referă la cinci indici psihologici după care poate fi apreciat temperamentul :
- Impresionabilitatea ; indicele impulsivităţii ; ritmul trăirilor interioare şi al reacţiilor; tempoul trăirilor psihice şi indicele expresivităţii.
Îmbinarea sui-generis a modului de manifestare a acestor indici dă particularitatea temperamentală a fiecărei persoane . Caracteristicile temperamentale au mare stabilitate , genotipul manifestându-se în temperament cu o pondere deosebită.
Tipul de activitate nervoasă şi temperamentul
Pavlov leagă tipul temperamental de particularităţile activităţii nervoase superioare , de tipul de activitate nervoasă superioară. Aceste tipuri rezultă din îmbinarea specifică a celor trei particularităţi de manifestare a proceselor nervoase fundamentale ( excitaţia şi inhibiţia) şi anume: forţa , mobilitatea şi echilibrul acestora . Relaţia dintre tipul de activitate nervoasă superioară şi temperament ar putea fi exprimată de următoarea schemă:
TIPUL DE ACTIVITATE NERVOASĂ TEMPERAMENTUL
FORŢA ECHILIBRUL MOBILITATEA
PUTERNIC echilibrat - mobil --------- SANGVINIC
echilibrat - inert ---------- FLEGMATIC
neechilibrat --------- COLERIC
SLAB ------------------------------------------- MELANCOLIC
Tipul de activitate nervoasă superioară constituie baza fiziologică a temperamentului, cu care însă nu se confundă, căci temperamentul este în acelaşi timp produsul influenţelor social-educative care au acţionat în decursul vieţii asupra individului. Pavlov, chiar , arată că însuşirile înnăscute ale tipului de activitate nervoasă superioară genotipul li se adaugă însuşirile dobândite în cursul vieţii individului , fenotipul . El mai arată că la oameni aceste însuşiri sunt dependente şi de particularităţile relaţiilor dintre cele două sisteme de semnalizare, ducând la constituirea tipurilor specific umane : gânditor, artistic şi mediu.
Împărţirea în tipuri de temperament este aproximativă, întrucât în temperamentul fiecărei persoane sunt prezente numeroase variaţii individuale, la rândul lor influenţate de celelalte însuşiri ale personalităţii , cum sunt : APTITUDINILE şi în mod special CARACTERUL .
Din literatura de specialitate rezultă că temperamentul nu este el însuşi bun sau rău , că el nu predetermină însuşirile de conţinut şi orientare ale personalităţii dar le poate influenţa . Din punct de vedere educativ este foarte important să se stabilească trasaturile de tip şi temperament ale sportivilor pentru ca prin influenţă adecvată să se dezvolte personalitatea acestora în mod corespunzător cu cerinţele societăţii.
Predispoziţii , aptitudini – talent în performantica sportivă
Predispoziţiile sau dispoziţia nativă desemnează însuşirile naturale, calităţile innăscute, fondul ereditar , materializate în particularităţile anatomo-fiziologice, bio-psihice şi de sistem nervos ale unui individ. La copii predispoziţiile au un caracter general şi polivalent , iar prin exersare pot da naştere la cele mai diferite tipuri de aptitudini : Din punct de vedere al performanţei sportive simpla prezenţă a predispoziţiilor de motricitate nu este considerată suficientă. Ele oferă numai premisele sau condiţiile naturale ale formării aptitudinilor de performanţă . Valorificarea predispoziţiilor depinde de procesul educaţional şi de calitatea exersării . La copiii dotaţi , ritmul maturizării predispoziţiilor de motricitate se manifestă foarte accelerat şi pe fondul unei plasticităţi sensibile ale sistemului nervos. În mod practic aceşti copii pot acumula un mare volum de cunoştinţe şi deprinderi de mişcare, pe care se vor dezvolta viitoarele atitudini de performanţă.
Valorificarea predispoziţiilor de motricitate este condiţionată de concordanţa dintre legile maturizării bio-psihice şi cerinţele unui model de performanţă dintr-o anumită ramură sau probă sportivă. Identificarea şi valorificarea predispoziţiilor de performanţă sportivă se pot realiză cu predilecţie în activităţile de exersare motrică în antrenamente şi prin solicitările comportamentale din concursuri.
Aptitudinile sportive
Aptitudinile redau un ansamblu de însuşiri ale personalităţii rezultate din însumarea intercondiţionată dintre însuşirile naturale ( predispoziţiile) şi cele dobândite sub influenţa mediului socioeducativ, aptitudinile fac posibilă efectuarea cu succes a unor anumite activităţi. ( Dicţionar pedagogic, E. D. P. Bucureşti 1979, Zisulescu Ştefan , “ Aptitudinile “ E. D. P. Bucureşti 1971).
În performantica sportivă aptitudinile sunt considerate funcţii ale dezvoltării în care predispoziţiile ereditare reprezintă numai condiţia momentului iniţial , ele desemnând substratul constitutiv preexistent al unui individ, valorificat în dezvoltarea lui naturală prin influenţa educativă ( Thomas R. , Eclache P. , Keller J. “Aptitudinile motrice structură şi evaluare “ editura M. T. S. ,
C. C. P. S. , Bucureşti1995 în S. C. J. nr. 110 , 111)
Aptitudinile pentru sportul de performanţă apar şi se dezvoltă în măsura în care copilul are posibilitatea să execute , să se joace , să mânuiască, sa capete experienţă perceptiv executivă şi kinestezică asupra parametrilor temporali , spatio-temporali şi dinamico-energetici ale mişcărilor corpului şi segmentelor. Aptitudinile sportive include şi calităţile de abilitate redată prin eficienţa , adecvarea şi rapiditatea mişcărilor corpului în conjucturi diferite. În profunzime , aptitudinea şi abilitatea condiţionată calitatea de îndemânare motrică : Aceasta este exprimată întotdeauna printr-o secvenţă organizată , conştientă şi automatizată de comportament motric, rezultat din exersare, adică deprindere. Odată formate deprinderile, deprinderile influenţează la rândul lor dezvoltarea aptitudinilor prin apariţia unora noi sau de perfecţionare a celor existente.
Talentul în performantica sportivă
În performantica sportivă talentul este redat printr-un comportament ce nu se încadrează în normativele medii ale unui model de performanţă, este mult superior acestuia , apare rar şi se manifestă într-o configuraţie unică de aptitudini la indivizii atipici din eşalonul de referinţă . La baza talentului sportiv stau aptitudinile generale şi specifice cu valori superioare. Talentul rezultă nu din însumarea acestora ci din combinarea lor originală , de multe ori compensatorii şi într-o configuraţie unică .
În performantica sportivă talentul se manifestă printr-o serie de caracteristici din care se consideră principale următoarele:
- zestrea ereditară de calitate excepţională ;
- statutul sanogen optim ;
- aptitudinile generale şi specifice de mare valoare;
- capacitatea de inteligenţă superioară;
- tip de sistem nervos puternic şi echilibrat;
- capacitate mare de sesizare , execuţie şi creativitate motrică;
- trebuinţă permanentă de realizare, independenţă, dominare , agresivitate şi de confirmare a eului.
Valorificarea caracteristicilor fundamentale ale talentului impune atât asigurarea unui mediu social şi educativ superior cât şi a intervenţiilor pentru menţinerea motivaţiei puternice şi de durată .
Trebuinţe, interes şi motivaţie în sportul de performanţă
Specialiştii tind să considere cu toţii că trebuinţa , interesul, motivaţia şi atitudinea în sportul de performanţă sunt “ factori psihologici asociaţi ai succesului” ( Fisher, Richard ,Borms , Jan “În căutarea excelenţei sportive” editura M. T. S. , C. C. P.S. ; Bucureşti 1992 în S. C. J. nr. 1 ) . Trebuinţa defineşte o stare funcţională a organismului redată prin creştere excitabilităţii ca urmare a absenţei unor stimuli din mediul ambiant. Ea reflectă un dezechilibru funcţional latent de lipsă a unei componente vitale. Trebuinţele se manifestă în forme primare, biologice, materiale, spirituale, sociale; au un conţinut concret , apar ciclic şi depind ca intensitate de mediul intern şi ambiant al sportivului.
Trebuinţa de mişcare reprezintă caracteristica esenţială a vieţii, pentru om redă nevoia perpetuă de activităţi motrice. În sport , trebuinţa de mişcare are cauze interne şi de mediu ambiant .
Trebuinţe interne de mişcare :
- de manifestare biologică a vitalităţii şi de condiţie a dezvoltării ;
- de efectuare a unor activităţi ludice ;
- de manifestare a agresivităţii ;
- de afirmare fizică ;
- de autodepăşire şi depăşire a aproapelui ;
- de conturare a eului prin mişcare;
- de compensare a sentimentului de inferioritate.
Trebuinţe externe de mişcare :
- de confirmare a valorii personale ;
- de obţinere a aprobării şi afecţiunii ;
- de dobândire a acceptării şi a sentimentului de integrare socială;
- de atenţionare şi comunicare cu sexul opus.
Trebuinţele de mişcare depind ca nuanţă şi profunzime de personalitatea sportivului de vârstă ,de sex şi de condiţiile diverse ale mediului ambiant . Pentru sportul de performanţă , trebuinţa de
mişcare reprezintă elementul perpetuu de atragere a copiilor şi tinerilor în practicarea diverselor ramuri sportive.
Trebuinţa de mişcare este considerată ca prim suport motivaţional în sportul de performanţă.
Interesul în performantica sportivă
Interesul reprezintă o componentă psihică ,care redă modul diferenţiat şi relativ stabil a legăturii individului cu mediul ambiant inclusiv cu cel sportiv . La baza interesului stau capacităţile cognitive , afective , volitive şi de autocontrol, care determină orientarea internă , activă şi selectivă a personalităţii pentru anumite domenii ale realităţii. Interesul este considerat un element al motivaţiei ce concentrează şi stabilizează activitatea în domeniul sportului de performanţă. În raport cu trebuinţele de mişcare , interesul este mult mai stabil, mai intens şi mai durabil în timp. “ Interesul pentru sport “ sporeşte receptivitatea, atracţia, impulsionează căutarea şi stă la baza dorinţei de a executa şi învăţa. Din punct de vedere subiectiv , interesul se bazează pe dorinţa de valorificare a predispoziţiilor ,aptitudinilor , pe care le organizează în perspectiva unei reuşite . Există interes acolo unde se speră într-un viitor succes. În performantica sportivă, interesele se manifestă sub o formă generală pe baza unor aptitudini generale de performanţă şi sub forma unor interese speciale dependente de existenţa unor predispoziţii genetice şi anumitor aptitudini cerute de o anumită ramură sau probă sportivă. În sportul de performanţă , atât interesele generale cât şi cele speciale, au două laturi: latura afectiv-emoţională şi latura operaţional-cognitivă.
Prima latură se manifestă sub forma preferinţelor, atracţiei sau respingerii pentru activităţile sportive . Cea de-a doua se referă la modul concret de acţionare în procesul învăţării şi dezvoltării din antrenamentul sportiv. Aceste două laturi se intercondiţionează. Considerat ce structură motivaţională superioară, formarea şi menţinerea interesului în performantica sportivă trebuie să se sprijine pe o strategie proprie . Căile pot fi diverse , multiple , pretind originalitate din partea antrenorilor, trebuiesc susţinute organizatoric şi financiar pentru implementarea lor periodică în colectivele mari de copii şi tineri.
Motivaţia în sportul de performanţă
Motivaţia se exprimă printr-o stare deosebită de tensiune psihică bazată pe corelarea dintre percepţie şi gândire. La baza motivaţiei stă totalitatea trebuinţelor şi intereselor pentru performanţa sportivă . Motivaţia determină concentrarea atenţiei şi voinţei , susţine energetic eforturile de pregătire şi participare în concursuri. Sursele motivaţiei sunt interne şi externe . Motivaţia internă rezultă din menţinerea în stare activă a trebuinţelor şi intereselor care evoluează şi se recompun pe traseul dezvoltării capacităţii de performanţă. Drept cele mai importante surse de motivaţie internă, pentru sportul de performanţă putem menţiona următoarele :
- trăirea emoţională şi dobândirea de satisfacţii în practicarea ramurii;
- realizarea reuşitei şi aspiraţia spre superior;
- depăşirea proprie şi a celorlalţi ;
- recunoaşterea şi impunerea publică;
- dobândirea de recompense simbolice şi materiale ;
- obţinerea de prestigiu personal şi a statutului de performer ;
- teama de eşec
Motivaţia externă generată de mediul ambiant este resimţită în mai mică măsură de sportivul de mare valoare competitivă. Ea se caracterizează prin următoarele elemente :
- recunoaştere publică;
- obligativitatea participării la pregătire şi concursuri;
- sarcina rezultatului sportiv angajat;
- evitarea dezaprobării publice ;
- evitarea pierderilor materiale ;
- asigurarea independenţei individuale.
Motivaţia internă şi externă pune bazele comportamentului în pregătirea de performanţă , activează , coordonează şi direcţionează toate actele şi reacţiile sportivului. Motivaţia se sprijină pe convingerile , idealurile şi aspiraţia spre marea performanţă. Ca element al motivaţiei, convingerile determină adeziunea constantă şi fermă la cerinţele şi sacrificiile sportului de mare performanţă , generează autodisciplina raţională şi contribuie la formarea idealului de excelenţă sportivă. Idealul sportiv determină modul da înţelegere a performanţei sportive în raport cu valorile sociale ale acesteia. Idealul de performanţă ordonează
modul de viaţă pe baza unor valori interiorizate de aspiraţie tot mai înaltă. Idealul de performanţă şi aspiraţia spre maximul performant se formează în preadoleşcenţă şi adoleşcenţă , dominând personalitatea sportivului matur. El determină judecata propriei valori asigurând astfel o sursă motivaţională continuă şi foarte puternică.
Caracterul şi rolul atitudinilor în sportul de performanţă – educarea caracterului
Dintre factorii structurali ai personalităţii caracterul este socotit , pe bună dreptate, “nucleul “acesteia, întrucât îi defineşte sintetic şi simultan atât orientarea cât şi comportamentul semnificativ. Etimologic, caracter înseamnă semn gravat, tipar; psihologic – trăsăturile caracteristice specifice individului. De la bun început , este necesar să subliniem faptul că esenţa caracterului constă din semnificaţia sa social umană , exprimându-se prin ceea ce face omul cu valoare ( personalitatea) pentru semenii săi .
Definind caracterul ca nucleu al personalităţii care exprimă atât partea profund individuală cât şi valoarea morală personală , Paul Popescu-Neveanu subliniază rolul atitudinilor în structura personalităţii şi a caracterului. Dacă forma caracterului constă din temperament - trăsături voluntare , deprinderi şi obişnuinţe , conţinutul său cuprinde motivele, convingerile, atitudinile. Acest conţinut este descris în termenul de “ orientare” , care include şi concepţia personală de viaţă a individului. Faţă de ponderea deosebită pe care atitudinile o deţin în determinarea trăsăturilor definitorii ale unui individ, nu este de mirare că tot mai mulţi sunt psihologii care consideră atitudinile ca latură constitutivă a personalităţii , alături de temperament , aptitudini şi caracter.
Dar faptul că atitudinile deţin în acelaşi timp un loc însemnat în structura caracterului explică de ce ele sunt tratate preferenţial în acest context .
Atitudinea în sportul de performanţă
Atitudinea reprezintă o însuşire stabilă a personalităţi sportivului, care redă modul cum se situează acesta în raport cu stimulii din antrenamentul-concurs şi a celor proveniţi din mediul ambiant specific. Ea are o manifestare bipolară - pozitivă şi negativă – ce condiţionează un anumit comportament şi eficienţa acestuia în dobândirea excelenţei sportive. Ca proces psihic atitudinea se bazează pe percepţie , gândire , stare afectivă , determină judecarea realităţii situaţionale şi condiţionează decizia sportivului de a reacţiona într-un anumit fel . Atitudinea depinde de interesele, motivaţia , convingerile şi aspiraţia spre marea performanţă . Ea se manifestă în seturi de anticipare, , determinând orientarea şi selecţia actelor operaţionale ale sportivului. Atitudinea se exprimă atât prin idei , opinii, păreri, convingeri cât şi prin aderenţa la un anumit comportament şi la un anumit mod de a reacţiona faţă de evenimentele din antrenament şi concursuri. Atitudinea se sprijină pe factorii psihologici asociaţi ai succesului sportiv , se formează treptat şi reglează conduita sportivului de elită.
Educarea caracterului – necesitatea cunoaşterii psihologice a elevilor
Întreaga muncă educativă vizează educarea personalităţii şi, în ultimă instanţă, a caracterului. Activitatea elevului în lecţiile de educaţie fizică şi în practicarea sporturilor poate contribui foarte mult la formarea principalelor trăsături ale caracterului, în mod deosebit a celor de voinţă şi a unor trăsături morale care sunt solicitate, mai ales , în relaţiile specifice ale diferitelor jocuri şi sporturi. Profesorului de educaţie fizică i se cer – în raport cu alte specialităţi – cunoştinţe mai avansate în direcţia consilierii psihologice a elevilor şi a conducerii pedagogice a colectivului clasei în acţiuni organizate în afara procesului didactic, în legătură cu selecţia celor dotaţi pentru performanţă şi în sensul unei individualizări a activităţii instructiv-educative. Cunoaşterea elevilor apare astfel ca o necesitate de maximă însemnătate pentru asigurarea eficienţei procesului instructiv-educativ, ea răspunzând unor necesităţi concrete şi multiple dintre care menţionăm câteva :
- cunoaştere a specificului particularităţilor de vârstă şi sex, pentru orientarea generală a procesului pedagogic;
- stabilirea scopului , alegerea mijloacelor de instruire, selectarea căilor de stimulare ş.a.m.d.; cu alte cuvinte
adaptarea regimului şcolar-educaţional la particularităţile individuale ale elevilor pentru obţinerea randamentului maxim
- structurarea şi cristalizarea personalităţii elevilor în conformitate cu “modelul” cerinţelor sociale ;
- dezvoltarea ,la elevi a dorinţei şi posibilităţilor de autocunoaştere şi pe baza aceasta a nevoii de autoeducare şi autoinstruire;
- individualizarea procesului instructiv-educativ atât sub aspectele de tratare individuală cât şi sub aspectele armonizării individualităţii cu cerinţele sociale ale activităţii şcolare şi profesionale a elevilor , precum şi cu specificul conţinutului procesului instructiv-educativ;
- integrarea şcolară şi profesională prin cunoaşterea aptitudinilor, intereselor şi motivaţiei , şi educarea acestora în raport cu direcţiile manifestărilor şi în armonie cu cerinţele sociale.
BIBLIOGRAFIE
1. Belous Vitalie ,Bazele performanţei, ingineria performanţei umane, Ed. Performantica, Iaşi 1995.
2. Belous Vitalie şi colab, Performantica, Interferenţe,Sinergii Confluenţe, Ed..Performantica. Iaşi,1996 .
3. Constantin. P.Antrenorul, profilul , personalitatea şi munca sa , Ed. Sport-Turism ,Bucureşti 1979
4.Carmen C. Psihopedagogia succesului, Ed. Polirom, Iaşi ,1997.
5. Epuran M. Pedagogie şi psihologie – personalitatea şi cunoaşterea psihologică a elevilor IEFS, Bucureşti 1986.
6. Epuran M., Ghidul Psihologic al antrenorului Ed. IEFS, Bucureşti, 1982.
7. Epuran M.,Modelarea conduitei sportive Ed. Spor-Turism, Bucureşti, 1990.
8. Epuran M. Pregătirea psihologică a sportivului Ed. UCFS, Bucureşti, 1964.
9. Mihai N. Introducere în filosofie şi metodologia ştiinţei Ed. Arc, Chişinău, 1996.
10. Nicu Alexe şi colab, Antrenamentul sportiv modern Ed. Editis, Bucureşti 1993
11. Prelici Viorel ,Performanţa sportivă , personalitate , selecţie,Ed. Facla, Timişoara, 1980.
12.Thomas R. şi colab. Aptitudinile motrice , structură şi evaluare, Ed. M. T. S. C. C. P. S. Bucureşti. 1995 S. C.J. nr. 110 ,111
13 Toffler A şi Heidi ,A crea o nouă civilizaţie,Ed. Antet, Bucureşti,1995.
14.Toffler A. Puterea în mişcare , Ed. Antet, Bucureşti,1995.
15.Paul P-Neveanu ,Dicţionar de psihologie , Ed.Albatros, Bucureşti, 1978.
16 Zisulescu S. – Dicţionar pedagogic E. D. P. Bucureşti, 1979
FRJ Lucrari antrenori categ I de conf univ dr Ion Ene Mircea / Judo simetrie si asimetrie de conf univ dr Ion Ene Mircea / Judo_Manifestarea calitatilor tipologice ale SN_Temp_Stil lupta de conf univ dr Ion Ene Mircea / Judo_Structura si ponderea factorilor in manifestarea stilului viabil de lupta de conf univ dr Ion Ene Mircea / Proiect_calendar_ prof Ion Moraru / Strategia FRJ 2005-2008 / Competentele prof.antr. de judo de conf univ Ion Ene Mircea / Componenta CCA 2005 / Determinarea profilului psihologic al sportivului judoka de succes de conf univ dr Ion Ene Mircea / Comisii de lucru sarcini CCA 2005 2006 / Seminarul FRJ Felix 2005
Filosofie Sportul si Personalitatea....htm